Eseu despre Unire: AMINTIREA VIITORULUI

Soldati Romani la 1918Ne știm, noi românii, de mii de ani cu necazurile și puținele bucurii, cu învățăturile mamelor noastre în aceeași limbă dincolo și dincoace de munți, cu întîlnirilor noastre pe cărări numai de noi cunoscute, cu rămînerea într-o singură religie și cu păstrarea datinei, dar astăzi prea puțin ne bucurăm de mrejele unirii noastre politice.

Acum înțelegem cît de puțin reprezintă 100 de ani în istorie. Sufletele noastre se liniștesc cînd simt întruparea visului, dar veșnic resimt durerea milenară a așteptării. Este întristător să vezi, astăzi, în țară un ritm moleșit de trăire istorică și o relaxare a vitalității risipite, pierdute în cotidian.

Așteptare de două mii de ani a cuprinderii tuturor provinciilor istorice românești într-un singur stat a transformat trecutul în viitorul poporului nostru. A fost o suferință grea și tăcută. În sufletele și gîndurile tuturor locuitorilor, în sedimentări seculare, s-a refugiat speranța unirii tuturor fraților într-o singură casă numită România. În durerea tăcerii și a neîmplinirii, speranța s-a ascuns de sine însăși. Pentru o clipă dureros de scurtă, în anul 1601, speranța ni s-a arătat în forma unei lumini suprafirești așternute peste noaptea pămîntului românesc. Cel mai viteaz dintre vitejii noștrii, Mihai Viteazul, a încins trupul țării cu un sigur brîu al graniței. A fost prima stăfulgerare a miracolului existenței românești. Peste 300 de ani, în 1918, avea să revină forma miraculoasă a statului român întregitor de neam. Cu toții știam de aproape două mii de ani că Unirea avea să vină odată și odată și, astfel, uitarea așteptării a devenit viitorul speranței. De atunci, au trecut 100 de ani. Sînt puțini din perspectiva viitorului și tocmai de aceea trebuie să aducem astăzi, fiecare dintre noi, prinosul de mulțumire înaintașilor făuritori ai întrupărilor din vise, a acelor vise răsfrînte prea mult timp în tumultul speranței.

Cei puternici au o perspectivă istorică. Pentru noi, perspectiva trebuie să fie transformarea în ideal a apărării unirii. Este o problemă de destin a poporului, de trăire a unei viați care cere noi sacrificii și alte dimensiuni ale conștiinței că avem ce apăra. În manualele de istorie întîlnim mulți făuritori ai Marii Uniri. În realitate a fost unul singur, atît de singur că a rămas anonim. Eroul a fost țăranul român, robul muncii milenare de supraviețuire și împotrivirii la obrăzniciile minciunii în tot acest răstimp. Jertfa lui era cumpărată la război. Numai atunci căpăta și viața lui un preț. Era un preț infim sfidător de mic pentru ceva fără preț. Viața îi era cumpărată cu promisiunea că va primi pămînt, 1 hectar sau două de pămînt pentru supraviețuire și niciodată pentru îmbogățire. Dacă n-ar fi primit el, soldatul, urma să primească familia lui rămasă acasă. Dragostea de familie, de părinți, de soție și de copii, îi alungau țăranului român frica de moarte și-l cuprindea bucuria unui cîștig pentru o viață care numai acum ar fi putut avea o valoare. Liniștea trecerii în lumea de dincolo îi stăpînea gîndul și visa cum nu-i vor muri de foame copiii. Sîngele i s-a scurs în brazda pămîntului lăsat nearat, iar ultimul cuvînt rostit era “sînt român”. În fața morții, țara botezată cu numele neamului său i-a fost familia, iar familia i-a fost țara. În preajma Unirii, în august 1917, el țăranul român, surprins în apele rîului unde se despăduchea, a sărit pe mal să-și ia pușca și baioneta. Mulți, foarte mulți, au murit mai mult goi și foarte puțini în uniforme. Atunci, cu moartea în față și cu gînd la gîndul acasă, el, țăranul umilit mii de ani, a înfrînt cea mai puternică armată a lumii. Nimeni nu mai credea în victoria țăranului român. Conducătorii neamului trimiteau în ultima clipă tezaurul la Moscova și stăteau cu bagajele făcute pentru a putea fugi cît mai repede în portul Odesa. Dar, mai presus de toate umilințele și durerile morții a fost familia lui din care sufletul își făcuse icoană. Foarte puțini istorici au întrevăzut rădăcinile victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Se vorbește despre ordinele militare de front și despre strategii de luptă care, în mod firesc, își au rolul lor, dar n-ar fi existat victoria fără sacrificiul țăranului răzvrătit împotriva destinului îngropat în umilințe. A vrut numai o bucată de pămînt ca să poată trăi familia. Era prețul vieții lui. Fără un gînd înmugurit, poate istinctiv își căuta în întuneric un alt destin.

Centenarul aniversar anul acesta s-a întrupat din acest curaj nepămîntesc și acea neliniște nemărturisită din căutarea unui destin mai bun la care nici în vis nu îndrăznea să-și poarte gîndul.

Prof. univ. dr. Florin Rotaru

Sociologia Azi

Sursa Foto: Imperial War Museum

Shortlink:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.