Fără comuniunea cu Dumnezeu nu poate exista pace în lume. Omul fără credință este om fără destin
Dialoguri pe teme de noologie cu Ilie Bădescu (IB)
Maria Crăciun

MC: Domnule profesor, ați elaborat „Sistemul de noologie” în care ați propus întoarcerea la o perspectivă anunțată și, cumva, consacrată prin studiile celebre ale lui W Sombart și Dilthey, aceea a noologiei, în studierea societății, revigorând sociologia noologică. Apoi ați editat „Noopolitica” unde ați propus o abordare noologică în geopolitică și în studiul puterii pe care ați denumit-o noopolitică, de la Nous – spirit și polis – cetate, deci cetatea modelată de spirit. V-aș propune să inițiem, sub auspiciile Observatorului pentru studiul impactului și al rezilienței (OSIR), ale ziarului regional, Oltenia azi, și ale revistei Sociologia azi (revistă online: https://sociologia-azi.ro), o serie de dialoguri pe teme de noologie și noopolitică, preluând idei și fragmente din cărțile în care ați aprofundat noua perspectivă în ceea ce privește studiul omului și al societății. Vă propun, pe această cale, să aduceți lămuriri asupra specificului abordării problemelor lumii noastre în lumina noologiei și a noopoliticii. Într-o accepțiune foarte sumară, voi reaminti că noologia, în viziunea pe care ați propus-o, este „știința despre ordinea spirituală a lumii, ca ordine în care se oglindește armonia divină, care se poate degrada când omul se îndepărtează de Dumnezeu prin greșeli, fapte rele, păcate felurite dar mai ales prin trufia de a croi organizări eronate, rupte de ordinea creațională, așa cum a așezat-o Dumnezeu în lume. Ordinea dumnezeiască (spirituală) a lumii, a întregii existențe, și organizările omenești, într-o asemenea stare, sunt două planuri ale devenirii care se pot rupe unul de altul”. Am citat dintr-un studiu al Dvs. Noologia, spuneți într-un alt studiu, evidențiază cele „două căi de manifestare omenească, cea virtuoasă și conformă cu ordinea firii” și deci cu felul pe care l-a așezat Dumnezeu în tot și în toate, și cea „păcătoasă”, prin care sunt încălcate cele zidite de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, „prototipul căii celei bune este calea sfințeniei sau sfințitoare (adică a trăirii în comuniune cu Dumnezeu), iar al căii greșite, este calea amăgirilor (ispite, plăceri, păcate, amânări, mândrii etc.)”. „Omul, spuneți în Noologia, are acces la cunoaștere pentru că este trăitor și inspirat, adică înzestrat cu puteri sufletești de sorginte divină, pe care Sf. Grigorie Palamas le-a denumit energii necreate” și Noologia le invocă prin conceptul de latențe sufletești”, o „categorializare a darurilor și harismelor sădite de Dumnezeu în om odată cu sufletul”. Pornind de la această minimală lămurire v-aș cere să aduceți unele precizări asupra conceptului prin care ați definit starea de bine pentru ca astfel să putem „contempla” în oglinda acestui concept propria noastră stare în lume, ca persoane și ca societate. Evident, o fațetă sau alta a fost deja abordată într-una din cărțile deja menționate, urmate de altele, editate în curgerea a circa 25 de ani, și anume: „Noopolitica războiului nevăzut”, „Calea vindecării. Principiile noogeniei” (publicată în cooperare cu dl Dr. Pavel Chirilă), și seria celor patru volume, două scrise împreună cu Ciprian I Bădescu, editate sub titlul generic, „Creație și ruină”. Vă sugerez ca, în cadrul dialogului nostru, chiar să preluați din volumele menționate pasaje acoperitoare pentru un răspuns ori altul. Procedeul este util fiindcă cei mai mulți cititori n-au acces la cele 8 cărți menționate., iar chestiunile sunt de interes maxim și aș adăuga eu de mare surpriză și indubitabilă originalitate
Câmpurile noosice. Interacțiunea creierului uman cu dinamica civilizațiilor
IB: Absolut de acord. Acest procedeu, pe care mi-l propui, de a prelua, ca atare, părți din alte studii ale mele, imprimă discuției noastre profilul interesant al unui „dialog printre cărți” sau, cum se zice, cu cărțile pe masă. Starea de bine, precizam în acele studii, pe care le-ai pomenit, își are izvorul în ordinea dumnezeiască a lumii și se actualizează în dinamica relațiilor sociale și deci depinde de dinamica acestora. Pornind de la ordinea divină a lumii, oamenii adaugă propriile lor organizări istorice, care se pot rupe de ritmul și armonia ordinii dintâi, așa cum a zidit-o Dumnezeu. Lucrul cu totul relevant în dinamica vieții personale și colective este starea de câmp (conceptul însuși a fost deja consacrat în studiile socio-umane). Orice situație în care este implicat omul are drept nucleu relația dintre un ansamblu de stimuli și ceea ce am putea denumi aparatul reactiv al cărui centru este chiar creierul uman. Această relație complexă îmbracă forma câmpului, concept prin care suntem preveniți asupra faptului că reacțiile noastre sunt întotdeauna grupate, adică sunt reacții la întregul ansamblu de stimuli nu la unul sau altul dintre ei. Studiile timpurii ale lui Tolman au dovedit acest lucru, iar apoi, această direcție s-a ramificat în mai toate domeniile. Putem denumi acest ansamblu integrat dintre zonele cerebrale și suma de stimuli externi sau lăuntrici câmp noosic. Evoluțiile noastre, ca persoane individuale sau colective se derulează în cadrul acestor câmpuri noosice pe care noologia le anunță ca pe o fațetă relativ ignorată a dinamicii vieții în cadrele ei individuale și colective, cum am spus. Teoria câmpurilor noosice ne descoperă un fenomen insuficient cercetat și anume că în cadrul interacțiunii dintre stimuli și sistemul nervos anumite zone cerebrale capătă o poziție dominantă eclipsând implicarea celorlalte zone sau etaje ale creierului. Chestiunea a fost anticipată în studii precum cele care aparțin lui Paul Chauchard. În relaţia de căutare a hranei, de pildă, ori de reproducere, deci în consum şi sexualitate, participă, ne spune Paul Chauchard, doar un etaj al creierului, „zona arhaică” a sistemului nervos, în care sunt localizate cele două instincte (de hrănire sau de conservare şi de reproducere) şi, eventual, „zona mediană” (cu cele cinci simţuri), ca în relaţia de dragoste. În acest al doilea câmp are loc trecerea de la fiziologia sexuală la „rafinamentele” pe care ni le descrie, pentru epoca unui Augustus, Ovidiu cu al său Ars Amandi, pentru care a şi fost exilat în Dobrogea. În genere, în civilizaţiile materialist-hedoniste, într-o relaţie de pură plăcere, nu participă zona a treia, a „creierului prefrontal”, cea în care s-au constituit și consolidat sinapsele (legăturile dintre emisferele cerebrale) şi s-a dezvoltat „creierul conştiinţei legăturii cu Dumnezeu, a Harului. Este creierul libertăţii, al religiei, filosofiei, moralei, ştiinţei, etc. Aici, în frunte, e zona spiritului, a persoanei. Şi ce-au constatat aici? Şi agresorii şi opresaţii sunt nevrozaţi”[1].
Ori de câte ori sisteme de viaţă de tipul stilurilor civilizaţionale degenerate, al concepţiilor materialiste, al orientărilor hedoniste, al ideologiilor şi al idolatriei (consumerismul, de ex.) pun stăpânire pe om, relaţiile lui cu ceilalţi nu pot evada din starea de câmp corelativă celor două zone ale creierului. Există, iată, pentru relaţiile noastre, trei stări de câmp: starea cea mai „naturală” (zona instinctelor), pe care o descrie „zona arhaică” a creierului, , starea a doua pe care o descrie „zona mediană” (corelativul ei) şi starea a treia, corelativă creierului prefrontal. În prima stare de câmp nu vorbim despre sociologia relaţiei, ci despre fiziologia singurătăţii. Omul este prizonierul unei „singurătăți” fiziologice, pe care n-o poate ridica la pragul cunoaşterii. Aşa se întâmplă cu cel ce are relaţii sexuale întâmplătoare. Un astfel de bărbat nu e niciodată împreună cu partenera sa de ocazie, nu se „întâlnește” cu ea, căci „instinctele” nu se întâlnesc, ci se satisfac în formula unor dinamisme egoiste, nu împreună cu celălalt, ci pe seama lui. Cel ce trăieşte după un astfel de „model fiziologic” nu va cunoaşte comuniunea. El va evolua în comunităţi, dar va rămâne închis într-o singurătate neconștientă (inconştientă). Este ceea ce am denumit „fiziologia singurătății”. Prototipul pentru cel atras de un asemenea model este celebrul Casanova. E ca și cum Dumnezeu îngăduie personificarea tiparului respectiv spre a mijloci celorlalți cunoașterea sa în toată poliformia manifestărilor definitorii pentru fiziologia singurătății. Trăsăturile asociate acestui tipar de personificare sunt înalt doveditoare. Casanova era misogin, cinic și, evident, depravat. Sunt, desigur controverse în privința insului real Casanova. Indiferent cum va fi fost el în realitate, memoria colectivă l-a fixat așa: ca pe un prototip al singurătății fiziologice compulsive, descărcată în stil de viață decadent.
Nici în starea de câmp corelată cu zona mediană lucrurile nu se schimbă radical, căci şi aici omul este singur doar că actul instinctual îşi asociază aparatul simţual. Apare o realitate simţuală, nu una conştiențială, evident (este realitatea simțurilor nu a conștiinței în deplinătatea ei). Într-o reacție sau stare simțuală este prezentă o emoție nu însă un sentiment. Emoția este mecanică, directă, și deci nereversibilă (de aceea, emoțiile te pot duce la reacții regretabile fiindcă emoțiile nu se pot întoarce asupra lor ca să se evalueze și deci să se „judece” pe ele însele ca să devină, astfel, inteligente), sentimentul este „inteligent”, adică reflexiv. În orizontul simțualității, lumea şi cei din jur sunt „văzuți” ca ceva dat, ca „daturi” ale simțurilor. Le simţi pe toate şi ţi le însușești cu simţurile, însă nu le trăieşti. Aceasta este diferența dintre emoție și sentiment (tot o emoție dar una inteligentă).
Inteligența emoțională versus emoții inteligente
MC: să înțelegem că noțiunea de „inteligență emoțională” lansată de cunoscutul antropolog Daniel Goleman este una confuză?
IB. Așa mi se pare. În altă parte am aprofundat această diferență și am arătat unde greșește Daniel Goleman cu teoria sa despre „inteligența emoțională”. Nu toate emoțiile sunt inteligente, cele mai multe sunt oarbe. Numai emoțiile care devin sentimente, adică reflexive, sunt inteligente. Inteligente sunt doar sentimentele nu toate emoțiile. În emoții sunt impulsuri, în sentimente sunt trăiri. Doar sentimentele, adică emoțiile inteligente, am putea să le numim, se ridică la scara și deci în planul trăirilor cu relevanță spirituală. De aceea conceptul de trăire este fundamental în noologie (pentru acest termen găsim, în engleză, live sau feelings sau experience dar nici unul dintre aceștia nu acoperă înțelesul termenului „trăire” încât, pentru încercuirea semantică a acestuia, s-a propus, în engleză, termenul compus, „inner experience”). Conceptul lui Goleman de inteligență emoțională este echivoc, fiindcă există emoții oarbe, lipsite de orice semn de inteligență. Ar fi util, însă, conceptul de „emoții inteligente” (nu de „inteligență emoțională”, care este într-adevăr confuz), prin care suntem preveniți că sunt inteligente acele emoții care capătă forma sentimentelor, care au, altminteri spus, vector, durată, reflexivitate și putere organizatoare. Aceasta este ceea ce aș denumi „inteligența spontană”. Raportată la emoții în totalitatea lor, inteligența este înalt improbabilă, încât conceptul de inteligență emoțională este confuz și induce confuzie și erori grave în actul decizional. Noologia este sensibilă la acest fel de distincții. Poți avea o simţualitate uneori foarte rafinată, dar ea este şi captivitatea ta, aşa cum dincolo, fiziologia te ţinuse captiv. Aici ești captivul psihologiei. Întâlnirea dintre persoane încă nu e pe deplin posibilă, în acest al doilea câmp, căci această stare nu face posibilă unitatea celor ce sunt diferiți decât ca fapt sensibil, ca simţualitate (asumată sau nu de un intelect, deci de un act de gândire, ce rămâne totuși exterior şi străin de câmpul sensibil, simţual).
Abia în câmpul al treilea, corelativ creierului prefrontal, e constituie cadrul întâlnirilor reale. Este câmpul în care datul realităţii ni se descoperă sub fața sa de dar dumnezeiesc, în loc şi prilej al unei noutăţi și al deplinei unități sufletești: îl descoperi pe celălalt, cu adevărat, te întâlnești cu el, căci faci din toate de la instincte şi până la simţuri locuri ale împlinirii aceluia, îi oferi fiinţa ta ca „locuinţă” a lui, înveţi să-l iubeşti, să-ţi fie milă şi să te bucuri de el. Sunt deja sentimente prin care se exprimă spiritul, realitatea noastră spirituală. Vei descoperi că cel ce simte şi gândeşte în tine, nu ești tu, ci el, persoana cealaltă, fiindcă admiți că el nu e obiect, ci ego-subiect, este un „ego”, un „eu”. Încât „eu”, cel ce simt şi mă gândesc la celălalt, îl primesc, îl preiau la mine nu ca obiect al simțurilor şi gândurilor mele, ci ca subiect deci tot ca Ego şi acel Ego din simţurile şi gândirea mea nu sunt pur şi simplu Eu, ci suntem, deopotrivă cele două ego-subiecte. Eu cel ce simt ar putea fi tot atât de bine Ego-subiectul celuilalt, cum se şi întâmplă cu iubirea de mamă, de tată, cu raportarea mea la celălalt urmând modelul creștin al iubirii supreme (atestat de capacitatea de a-ți iubi vrăjmașii). El trece în mine, ca ego, nu ca obiect de raportare şi astfel se constituie ceea ce G H. Mead numeşte „Altul generalizat”.
Ego este deopotrivă Alter-Ego şi Alter-ego este deopotrivă Ego pur şi simplu. Însă lucrul acesta este cu putinţă doar în acea stare de câmp pe care o desemnăm drept stare spirituală, în care raportul meu cu cei din jur este inter-subiectivitatea, adică o relaţie între ego-subiecte. Realitatea primordială în acest câmp nu este obiectualitatea, nici instinctualitatea, nici simţualitatea ci spiritualitatea, inter-subiectivitatea, inter-acţiunea persoanelor. Prin urmare starea de bine specific umană este corelativă celui de-al treilea câmp și deci deplinătății funcționale a prefrontalului. În plan identitar, în acest câmp se constituie sentimentul de „noi” sau nostratic, cum l-am denumit. L-au trăit cei trei ucenici ai Domnului pe Muntele Tabor, unde Petru a resimțit cu deplinătate puterea acestui sentiment când îi spune lui Iisus: „Doamne ce bine e să fim noi aici!” (Matei 17, 4: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, vom face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una”). De ce spune Petru că e bine? Pentru că sunt ei împreună cu Dumnezeu prin care dobândesc deplinătatea comuniunii, a unirii libere între ei și deopotrivă cu Dumnezeu și sfinții Săi.
Această stare de câmp, altfel spus, este una în care persoanele inter-acţionează „liber”, este câmpul libertăţii (subiecte pure: ego-subiecte) încât putem spune că este vorba despre un câmp noologic. Știinţa care-l cercetează nu mai este psihologia, ci noologia, respectiv ansamblul ramificațiilor sale: psihologia noologică, antropologia noologică, sociologia noologică etc., adică științele care, în dinamica lor epistemologică, își asumă dimensiunea spirituală. Abia în acest al treilea câmp devine posibilă deplina comuniune și deci starea de bine. Aici sunt concomitent adevărate şi operaţia 1+1=2 şi operaţia 1+1=1, în acelaşi timp şi pentru aceleaşi persoane. Când ambele operaţii sunt adevărate pentru unele şi aceleaşi persoane spunem că ne aflăm în al treilea câmp, cel noologic sau spiritual. Căci aici pot spune 1Bărbat + 1Femeie = 1Pereche (familie, iubire romantică etc.). Deci 1+1=1. dar pot spune şi 1 Bărbat + 1 Femei = 2 persoane adică 2 ego-subiecte (unitate subiectuală în dualitate). Întrucât sunt 2 ego-subiecte ele pot fi o (1) persoană nouă pe care Radclife-Brown o numeşte persoană morală (perechea romantică, familia, adică unitatea soţului şi a soţiei, biserica, unitatea întru Hristos, a celor din biserică, neamul însuşi, ca neam creştin, în genere, ca entitate metafizică, anume rânduită de Dumnezeu pentru a fi apărătoare și mărturisitoare a adevărului împotriva martorilor minciunii care cârmuiesc popoarele și omenirea cu intermitență). În această aritmetică nouă, cifra 2 este înaintea cifrei 1. Numai întrucât pot spune că există cel puţin 2 ego-subiecte, pot spune că există 1 persoană, altfel noţiunea de persoană este incomprehensibilă.
Putem vorbi iată, în acest al treilea câmp, despre starea de bine și despre structura spirituală a persoanei, care face posibilă egologia ca perspectivă cognitivă, co-existenţa şi cointensitatea ego-subiectelor, ca strat al existenţei și câmp al propagării ritmului divin, misterul „timpului etern”. Acesta are drept cosubstanţă binele etern, încât putem spune că această „structură” proprie este în esenţa ei bună şi transtemporală, dar poate fi degradată, în cazul unei persoane concrete oarecari, ori într-o colectivitate istorică dată, o degradare indusă de pofte, plăceri, patimi, egoisme, etc. adică de intrarea răului pe poarta voinţei în viaţa noastră. Încât, cu adevărat, răul nu are fiinţă ci doar eficacitate. „Este meonic. Meon, ceea ce nu există. El nu este fiinţă, nu este esenţă. Dacă ar fi esenţă ar fi de nedistrus. El se poate înscrie în voinţa persoanei, iar persoana în voinţa ei, poate să-l măture. Depinde de voinţă”[2]. Să reținem, iată, că cele trei câmpuri au propria lor „realitate”. A fi situat într-un câmp este o fatalitate bio-psiho-spirituală în sensul că în viața fiecăruia, câte un câmp devine predominant cel puțin pentru o perioadă a vieții și uneori pentru toată viața. Aceasta este și legea descoperită de N Crainic a modului dominant. „Latenţele sufleteşti nu sunt actualizate la fel în toţi oamenii, ci preiau două condiţionări care ţin de făptură: pe aceea a cadrelor noologice şi pe aceea a facultăţilor psihice ale fiecăruia. Facultăţile alcătuiesc „modul dominant al experienţelor psihologice”[3] ale fiecăruia. Facultatea artei, care-l deosebeşte pe artist de negustor sau de un ţăran când se află în faţa unui lan de grâu, este expresia unui asemenea «mod dominant al experienţelor psihologice» proprii sau specifice.”[4]
Îndepărtarea și distanța. Despre ratare
MC Deci omul se bucură de plenitudinea sa de ființă unică în univers numai dacă se situează în ceea ce ați denumit „al treilea câmp”. Altfel omul deși are înfățișare omenească nu este pe deplin om, este, cum ar zice basmul (ați comentat așa de interesant undeva) „jumătatea de om călare pe jumătate de iepure șchiop”. Teribil personaj a creat basmul! În afara celui de-al treilea câmp, omul se află în starea de ființă ratată, precum comentați în Noologia: „Înțelegem gândul acela al lui Nae Ionescu când le spunea studenților că ceea ce-l distinge pe om ca făptură unică în univers este ratarea. «Omul se poate rata, rața nu», spunea marele filosof. Înțelegem parcă mai bine ideea sa”. Ar fi bine să aprofundați ideea cu privire la cele trei stări de câmp
IB. Aș face mai întâi o remarcă în completarea celor lămurite în dialogul anterior. Teoria lui Chauchard a celor trei zone cerebrale pe care ne-am sprijinit ca să enunțăm ideea celor trei câmpuri noosice ne conduce spre ipoteza că civilizațiile pot intra în conflict cu aceste câmpuri. O atare ipoteză ne trimite spre o teorie, celebră și ea, a lui Sorokin. Istoria omenirii este, după el, succesiunea a trei supersisteme socioculturale: ideaţionale, idealiste şi senzualiste. „La baza formelor ideaţionale, idealiste sau senzualiste ale unei culturi integrate stă, ca premisă majoră, sistemul lor de adevăr şi realitate”[5]. Civilizațiile pot intra în conflict cu cele trei câmpuri noosice în sensul că tipologiile umane nu ascultă obligatoriu de comanda civilizațiilor. Toată epoca modernă a civilizației europene se află în conflict cu omul creștin și deci cu cel de-al treilea câmp noosic, adică într-un război contra creierului noosic al omului religios. Este celebrul război pentru controlul percepțiilor asupra lumii. Într-o carte a lui Howard Bloom citim: “Naţiile şi liderii lor se confruntă fățiș pentru a obţine controlul asupra percepţiei globale. Dar mai sunt şi alţi combatanți care se războiesc în spatele scenei: subculturile, grupuri de indivizi care împărtăşesc aceleaşi idei, trăind în interiorul societăţii şi, din belşug, între ele”[6]. Civilizațiile apasă asupra omului pentru a-și impune propriile configurații ca pe niște carcase psiho-ideaționale. Câmpul noosic este etatea de apărare (individuală și colectivă) în fața acestei presiuni. Insul se instalează întâi într-un câmp noosic predominant care-i servește pentru a filtra influențele civilizațiilor asupra lui. Câmpul noosic al omului credincios este corelativ zonei cerebrale a creierului prefrontal. Civilizația care-l vrea pe om după chipul ei (modele sau configurații culturale, cum le denumește Kroeber) va intra fatalmente în război cu zona cerebrală neconformă cu sistemul său de realitate și adevăr, cum spune Sorokin. Acesta este contextul în care se poate evoca tema libertății. Omul este ființă liberă. Așa l-a creat Dumnezeu. Însă libertatea nu este „obligatorie” (sic!), ca dar divin este latență sufletească. Omul poate fi situat în stări de câmp în care n-are nevoie de libertate, „se simte bine” lipsindu-se de libertate. Structura spirituală (a persoanei psihice şi/sau morale) se manifestă deplin în câmpul al treilea, iar o civilizaţie dată poate să decadă degradându-și starea spirituală căci poate prestimula acele sisteme de viaţă, de gândire şi de simţire în care predomnesc primele două câmpuri dinamice. În limita acestora, între marginile lor, ego-subiectul nu se poate dezvolta dincolo de structuri de tip egocentric (egoist). Aceste civilizaţii vor preîntipări în toate dinamismele relaționale tiparul relaţiei dintre oprimat şi opresor, dintre posesor şi posedat, dintre ego şi obiect. Întrucât, în structura psiho-mentală există, însă, câmpul al treilea, oricât ar fi acesta de virtualizat (dezactualizat) în istorie (într-o civilizaţie dată), putem spune că „Binele din noi, Adevărul din noi (Pomul vieţii din noi) nu pot fi rănite, distruse”[7]. „Părinţii au asemănat Pomul vieţii cu Crucea. Adică starea aceea de ofrandă, de oferire, de disponibilitate către Dumnezeu, către Bine, către Adevăr. Nici lui Satan nu i-a dat voie, lui care a participat la consiliul îngerilor (cartea lui Iov). I-a spus Dumnezeu: «De viaţa lui Iov să nu te atingi». Iar Mântuitorul spune Apostolilor: «pe această piatră voi zidi Biserica mea» (adică pe credinţa noastră, pentru că El e Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu) «şi adevăr zic ţie: porţile iadului n-o pot birui». Forţele iadului nu pot birui Pomul vieţii, adâncul din noi, divinul-Binele adânc din noi”[8]. Este evident, iată, că ritmul divin, timpul etern, care ne atinge graţie celui de-al treilea câmp se poate afla în ruptură de ritmul vieţii trecătoare datorită păcatului. Primul ritm, cel divin, ritmul binelui, străbate fiinţa noastră (structura spirituală a persoanei), celălalt ritmul răului, al păcatului, străbate doar voinţa noastră cea de jos şi, prin aceasta poate să pună stăpânire pe simţualitatea noastră, pe trupul nostru, pe intelectul nostru, fragmentând persoana (adică rupând stările vieţii de structura lor spirituală) şi astfel trupul nostru se preschimbă din vas şi templu al lui Dumnezeu în „groapă a sufletului”, în abis al morţii, ceea ce fusese destinat abisalității noologice a vieţii veşnice devine abis al morţii, ca în versul eminescian: „Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”.
Viaţa lumii din care s-a retras ritmul divin prin dezactualizare (datorată păcatului, patimilor, opresiunii, trufiei etc.) este „vis al morţii eterne”, adică viaţă iluzorie, trecătoare; adevărul ei nu este „viaţa” ci moartea. Ea nu este decât loc al muririi, nu al nemuririi, loc în care murim nu loc în care primim nemurirea (mântuirea). Prin urmare starea de bine este corelativă numai acelei structuri existențiale străbătute de ritmul divin.
Cu acel creier prefrontal şi deci cu al treilea câmp putem spune că Dumnezeu a sădit în om starea de bine, ca certitudine virtuală, cunoaşterea noologică prin cunoaşterea (şi trăirea) de Dumnezeu. În omul căzut, păcatul a dezactualizat-o parţial, dar n-a anihilat-o. Aceasta este prezentă în structura spirituală a persoanei şi reîntărită prin modul cristocentric de existenţă (şi prin cunoaşterea hristocentrică). Dezactualizarea maximă a acestei cunoaşteri o găsim la omul autonom, şi la cunoaşterea autonomă adică în antropocentrism şi în raţionalismul ateu. Când Adam alege să guste din Pomul primejdiei, el alege calea cunoaşterii autonome, şi astfel pierde legătura cu centrul dumnezeiesc din el. „Şi a văzut Eva că mărul era bun la gust, adică pofta trupului, cum zice Sf. Ioan în Epistola Întâi, că era frumos la vedere, pofta ochilor, şi dădea ştiinţă, trufia vieţii (…). Şi atunci pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, toate se înscriu în neascultare, necredinţă şi de aici în lotul morţii. Te hrăneşti cu ele, te hrăneşti cu moarte. Nu-ţi dai seama ce logică are atunci a spori cu ajutorul lui Dumnezeu în credinţă!? Pentru că dacă te hrăneşti cu cele nemuritoare, cu cele eterne, atunci porţi în tine armura eternităţii”[9].
Numim aşadar, relaţiile proprii celui de-al treilea câmp relaţii spirituale. În şi prin ele este actualizat la maximum acest câmp dimpreună cu ritmul divin și cu starea de bine, cu activitatea creierului prefrontal, cu funcţiile harului, cu structura spirituală a persoanei.
Din contră, ori de câte ori în actele sale de viaţă un ins ori o colectivitate se îndepărtează de câmpul al treilea, toate cele proprii acestei stări se dezactualizează, de la hiperactivismul creierului prefrontal, până la ceea ce este în esenţa sa structura spirituală a persoanei și starea de bine (care se virtualizează, se dezactualizează și ea). Astfel se naște înlăuntrul persoanei distanța infinită de Dumnezeu ca vid interior.
Dezactualizările relaţiei omului cu Dumnezeu şi depotenţarea spirituală a lumii.
MC: În Noopolitica ați prezentat situații în care un popor și chiar omenirea întreagă, pot ajunge pe buzele prăpastiei metafizice, ceea ce înseamnă pragul dezastrului ontologic, adică riscul ruinării finale. În cartea menționată ați legat aceste mari primejdii de momentele cruciale din narativul Vechiului Testament în care este vorba despre cea mai completă relatare a condiției poporului ales în raport cu evoluțiile volatile în orizontul celui de-al treilea câmp. Poate insistați asupra chestiunii.
IB. În câmpul al treilea, acolo unde este cu putinţă relaţia asumată, trăitoare, dintre om şi Dumnezeu, se petrec, într-adevăr, şi grave dezactualizăti, pe care le descriu idolatriile, conflictele dintre om şi Dumnezeu, ca în momentul relatat în Vechiul Testament când poporul îi cere lui Aron să-i facă „dumnezei care să meargă înaintea noastră, căci cu Moise, cu omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat”[10].
Şi Aaron le-a făcut „viţel de aur”, turnat, şi le-a zis: „Iată-i pe dumnezeii tăi, Israele, cei ce te-au scos din ţara Egiptului”[11]. Şi-n câmpul astfel dezactualizat, se petrece un lucru teribil, cutremurător, la întoarcerea lui Moise, prorocul lui Dumnezeu.
Ce va fi văzut Moise atunci e greu de tâlcuit, dar un lucru e sigur: el trebuie să fi fost cutremurat la „vedenia” urmărilor posibile pentru tot poporul acelei teribile căderi în idolatrie. Numai aşa înţelegem grozăvia măsurii. În acel tip de cădere, starea de bine este degradată spre totală anihilare.
Atât a fost de mare spaima şi mânia lui Moise că „aprinzându-se Moise de mânie, a aruncat din mâinile sale cele două table şi le-a sfărâmat la poala muntelui”[12]. Iar acelea erau „table de piatră, scrise pe amândouă părţile – pe o parte şi pe alta erau scrise. Tablele acelea erau lucrul lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu săpat pe table”[13].
„Apoi a luat viţelul pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc şi l-a pisat mărunt şi l-a presărat în apă şi le-a dat-o fiilor lui Israel s-o bea. Şi a zis Moise lui Aron: «Ce ţi-a făcut ţie poporul acesta, de-ai abătut asupră-i un păcat atât de mare?»“[14]. Gestul acesta al îndrumării rătăcitoare prin căderea în idolatrii s-a înmulțit în modernitatea europeană și starea de bine s-a retras oricâtă amăgire s-ar afla în falsa bunăstare adusă de consumerism.
Iar restaurarea îmbracă forme teribile, ceea ce ne avertizează că degradările structurilor din cel de-al treilea câmp aduc după ele, întotdeauna, conflicte, războaie, pedepse şi flageluri teribile. Pe multe dintre acestea le va fi prevenit Moise ca urmare a grozăviei măsurilor pe care le-a luat: „Şi văzând Moise că poporul scăpase din frâu, căci Aaron îi slăbise frâul spre bucuria duşmanilor lor, a stat în poarta taberei şi a zis: «Cine este pentru Dumnezeu să vină la mine!» Şi s-au adunat la el fiii lui Levi. Şi le-a zis: «Aşa zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: – Puneţi-vă fiecare sabia la şold şi străbateţi tabăra de la o poartă la cealaltă ….». Şi au făcut fiii lui Levi ceea ce le poruncise Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni”[15]. Grozăvia măsurii este semnul proporţiei la care se declanşează nenorocirile când poporul provoacă dezactualizarea structurii spirituale în istorie, în manifestările colective.
Când poporul a îmbrățișat un stil de viață care induce dezactualizarea structurii spirituale sădită de Dumnezeu în istorie, iar această dezactualizare se măsoară tocmai cu proporția alunecării în idolatrie, atunci pedeapsa îmbracă forme de mare nenorocire, de catastrofe sau de sancţiuni nemiloase ca ceape care Moise o aplică întregului popor.
Mai apoi, în gestul lui Moise, care îi cere lui Dumnezeu să ierte poporul sau să-l pedepsească pe el pentru păcatele poporului, este preanunţată teologia jertfei. Iar a doua zi a zis Moise către popor: «Mare păcat aţi făcut! Mă voi sui eu acum la Dumnezeu ca să mă rog pentru păcatul vostru». Şi s-a întors Moise la Domnul şi a zis: «O, Doamne, poporul acesta a săvârşit păcat mare, făcându-şi dumnezei de aur. Şi acum, dacă vrei să le ierţi păcatul, iartă-l; iar de nu şterge-mă pe mine din cartea Ta pe care Tu ai scris-o!» (Ieşirea 32, 30-32). IPS Bartolomeu face precizarea necesară în nota sa la acest verset: „Expresia nu este: şterge-mă şi pe mine (ideea de solidaritate), ca în unele traduceri ci: «şterge-mă pe mine» (în locul celor ce-au greşit = ideea de jertfă). O declaraţie atât de emoţionantă nu va mai fi întâlnită decât la Apostolul Pavel în Romani 9,3”.850517cfc
Şi iată răspunsul lui Dumnezeu: „Zis-a Domnul către Moise: «Pe cei ce au păcătuit în faţa Mea, pe aceia îi voi şterge din cartea Mea. Tu încă du-te acum şi du poporul acesta la locul pe care ţi l-am spus. Iată îngerul Meu va merge înaintea feţei tale. Cât despre păcatul lor, îi voi pedepsi în ziua pe care Eu o voi socoti». Domnul a lovit poporul din pricina viţelului pe care şi-l făcuse – pe care îl făcuse Aaron”[16].
Istoria e traversată de o continuă relaţie a omului cu Dumnezeu, iar uneori relaţia atinge chiar praguri de cerbicie şi conflict ca în blasfemie, în erezie, în huliri, în ateism etc. „Vai lumii, din pricina poticnirilor! Că poticnirile trebuie să vină dar vai omului aceluia prin care vine poticnirea!”[17]. Și câtă plenitudine are omul lui Dumnezeu! „Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”[18].
Într-o relaţie, omul poate fi punte, adică mijlocitor sau poate fi piedică, poticnire, „pricină de poticnire”. În orice relaţie este o trecere, relaţia însăşi este o cale, una dintre căile dăruite în ceasul acela ca să pe-treci, deci să poţi trece de la un prag la altul, ceea ce n-ar fi cu putinţă dacă nu te-ai afla împreună cu celălalt, cu cel care e pentru tine oglindă şi deci luminător, căci prin el te lămureşti (purifici) şi deci te orientezi. Comunalismul, așadar, este singura condiție fundațională a stării de bine. În afara comunalității nu există stare de bine, ci forme înșelătoare ale bunăstării materiale, pe are o distrug molia și rugina căci, vai!, unde este bogăția omului acolo este și sufletul său. Dacă cei din preajmă sunt luminători, oglindă curată, atunci clipele vieţii tale sunt luminate, viaţa ta este viaţă de zi, lucrătoare şi văzătoare. Dacă cei din preajmă sunt pricini de poticnire, tu nu vei înainta ci te vei poticni şi vei întârzia de la ceasul hărăzit ţie pentru pragul vieţii tale din momentul acela, din clipa aceea, din secvenţa vieţii tale. Şi atunci totul întârzie, iar tu nu vei mai ajunge şi ca fecioarelor nebune, ţi se va închide uşa harului, de la ceasul venirii mirelui. Starea de bine curge, iată, odată cu pragurile vieții.
Despre soroace și destin
MC. Foarte frumoasă ideea aceasta că starea de bine curge odată cu pragurile vieții este o funcție a acestora. Cred că se poate face o legătură între ideea de prag al vieții și filosofia populară a sorocului. Ar fi interesant să prezentați lucrurile în acest unghi de abordare
IB. Viaţa noastră este o continuă înaintare, cu praguri (soroace), ne spune înţelepciunea populară. Problema este că în această înaintare survin, întotdeauna, obstacole, împotriviri, poticniri. Şi dacă cineva ori ceva e pricină de poticnire, sorocul se amână, viaţa se întunecă, e încâlceală. Sorocul devine și el obscur, nu se arată. Aşa cum insul are legea înaintării, tot aşa şi lumea lui, lumea însăşi o are, încât putem vorbi despre soroace la scară variabilă, a unei familii, a neamurilor, a civilizațiilor. „Vai lumii din pricina poticnirilor! Că poticnirile trebuie să vină. Dar vai omului aceluia prin care vine poticnirea!”[19]. Mântuitorul vorbeşte despre omul poticnirii, arătându-le ucenicilor copiii şi vorbindu-le despre inocenţă, nevinovăţie ca despre ceea ce ţine lumea, o apără de poticniri. Poticnirea vine și din ne-smerenie, orgoliu, trufie: „Dar cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare întru împărăţia cerurilor. Şi cel ce va primi un copil ca acesta pe Mine mă primeşte”[20].
Şi: „De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”[21]. „Dar celui ce-i va fi piatră de poticnire unuia ca aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi să-şi atârne de gât o piatră de moară şi să se înece în adâncul mării”[22].
Oricine îndrumă și se îndrumă spre valori opuse smereniei, inocenței, curăției, bunei cuviințe, frăţietăţii (esența comunalismului), firii celei zidite de Dumnezeu în toată creația și în firescul făpturii etc., acela devine piatră de poticnire pentru cei din jur și sursă a diminuării stării de bine pentru sine și pentru toți cei din juru-i. Tema poticnirii se referă, iată, la răspunderea noastră pentru copilăria lumii şi a fiecăruia dintre noi prin care triumfă Iisus Hristos în lume. El triumfă în lume prin sufletul tău de copil, adică prin starea ta de curăție sufletească, prin smerenie, altfel Mântuitorul nu vine la tine. Tu te preschimbi în loc ocolit, loc de poticnire şi acolo Dumnezeu nu este decât în chip tainic, adică numai spre triumful lucrării. O spune: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”[23].
Starea de bine este acompaniată de inocență, adică de curăția așa de proprie copilului. Copilul are curăţie, nu are trufie, e smerenie nepovăţuită, spontană, e adânc iertător, el iartă practic la infinit, aşa cum o cere Mântuitorul: „Doamne, de câte ori va greşi fratele meu faţă de mine şi eu îi voi ierta? Oare până de şapte ori?”. Iisus i-a zis: „Nu-ţi spun că de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”[24]. Este măsura triumfului curăţiei şi smereniei. Cine nu poate ierta, nu are curăţie, nu are puterea curăţiei şi a smereniei, adică nu e asemenea „copilului acesta”. Copilul acesta este sinele nostru mai adânc şi mai curat. (Cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, spune Mântuitorul ucenicilor). Smerenia, deci, este ca o coborâre în sine, până la treapta copilului interior. Această coborâre în sine este, implicit, urcare spre Hristos și treaptă spre starea de bine adevărată, neînșelătoare. Triumful este, iată, dublă mişcare: coborâre în sine (smerenie) spre copilul dinlăuntrul tău şi urcare spre Hristos, adică spre sinele tău lărgit spre a cuprinde timpul etern, veşnicia şi tot universul odată cu ea. Ce altă măsură mai putem căuta în afară de aceasta pentru starea de bine?! În adâncul nostru (al sufletului) este, iată, atempotralismul copilăriei, în înaltul nostru (al sufletului) este atemporalismul veşniciei lui Hristos. Acesta este axul sinelui şi orice relaţie trebuie să-l păstreze ca să nu se preschimbe în poticnire. În orice relaţie urcă spre clipa interioară copilul şi coboară, în chiar miezul ei, Hristos, ceea ce face din clipa trecătoare clipă eternă, oprită, înveșnicită. Clipa sorocului.
Iată, dar, că trebuie să punem în toate ale noastre măsura copilului şi a Mântuitorului, nu „măsurile noastre”. Starea de bine înfrățește, altfel spus, inocența cu sfințenia. Această îngemănare este o altă fațetă mijlocitoare a stării de bine. Cum spunea Pr. Arsenie Boca: „Noi aşteptăm să avem o religie raţională, aşteptăm să cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-I acordăm lui Dumnezeu creditul sau credinţa”. Deci măsurile noastre să fie ale copilului liber din interiorul sufletului şi ale Mântuitorului triumfător.
Dacă facem din fiinţa noastră casă lucrării lui Iisus, atunci în noi vor triumfa măsurile sale, altfel vom fi neputincioşi şi sterili. „Dreptatea înalţă neamul dar păcatele împuţinează seminţiile”[25].
(„Chipul cortului şi chipul tuturor obiectelor lui le vei face potrivit izvoadelor pe care Eu ţi le voi arăta în munte: aşa să le faci!”[26]). Starea de bine nu se poate manifesta nici ea decât înlăuntrul unei societăți și deci a unei ordini sociale croite după izvoadele pe care Dumnezeu le-a arătat lui Moise și apoi le-a restaurat în chip direct prin kenoză (înomenirea Fiului Său, Cel de-o ființă cu Tatăl prin carele toate s-au făcut). Așadar sorocul cu înțelesul său de timp hotărât, care vine, cum precizează Scriban,
[1] Pr. Galeriu, p.72
[2] Pr. Galeriu, p.77-78
[3] N. Crainic, Nostalgia…, p.187
[4] Noologia, ed.cit.,vol 1. P. 187
[5] Cf. P. Sorokin, op. cit., vol. IV, p. 741 şi vol. I, cap. II, III; vol. II, cap. I, II, III şi passim.
[6] (H Bloom, “Creierul global. Evoluţia inteligenţei planetare..”, Ed Tehnică, 2007, p 358)
[7] Ibidem
[8] Ibidem, p.86
[9] Pr. Galeriu, p.89
[10] Ieşirea, 32,1
[11] Ieşirea 32,4
[12] Ieşirea 32,19
[13] Ieşirea 32,15-16
[14] Ieşirea 32, 20-21
[15] Ieşirea 32, 25-28
[16] Ieşirea 32, 33-35
[17] Matei 18,7
[18] Matei 18,20
[19] Matei 18,7
[20] Matei 18, 4-5
[21] Matei 18,3
[22] Matei 18,6
[23] Matei 18,20
[24] Matei 18, 21-22
[25] Pr.14, 34
[26] Ieşirea 25,9
Dialoguri pe teme de noologie cu Ilie Bădescu (IB)
Maria Crăciun
More from my site
Shortlink: