Profeții ale martiriului Sfinților Brâncoveni

Ilie Bădescu

Semnificația universală a martiriului Sfinților Brâncoveni

Acum 311 ani, în ziua de 15 August 1714, de sărbătorirea Adormirii Maicii Domnului, în piața Ialy-kiosc erau adunați solii curților regale și imperiale creștine din toată Europa ca să asiste la decapitarea a patru prunci, fii ai domnitorului unui stat creștin de la Răsărit, dimpreună cu tatăl lor și cu sfetnicul acestuia[1]. Nevinovați ca porumbeii, cei patru prunci nu aveau când să mai deprindă viclenia șarpelui ca să poată lupta împotriva Satanei celei cu chip omenesc. Năframa de mătase galbenă, adică semnul mazilirii, a fost pusă pe umărul Domnului creștin sub acuzația că făcuse din mărturisirea lui Hristos fundația eclesială a unei Europe de neamuri creștine de la Roma în Antiohia și de la Atena la Ierusalim. Căci aceasta a fost întemeierea deciziei mazilirii, cum ne spune Antonio Maria del Chiaro, care a sintetizat „pe puncte acuzaţiile aduse de turci domnitorului Brâncoveanu”[2] „Prima acuză şi cea mai periculoasă era aceea că întreţine relaţii ascunse cu puterile creştine”. Sfântul martir[3] mărturisitor se făcuse vinovat că inventase o nouă formulă de cruciadă, prima de acest fel în Europa și în lume, pe care o putem denumi prin sintagma „cucerire pașnică”. Aceasta face din războiul spiritului și din frontiera Duhului arme înlocuitoare ale sabiei și tunurilor. Victoria crucii n-avea nevoie de sabie și de tun, ci de carte sfântă și de tipografii, de biserici și de mănăstiri, de liturghier în limbile bisericilor urgisite, de Evanghelii și de Psaltirioane, de ctitoriri și de danii. Domnul creștin de la Dunărea de jos deschisese ciclul unificării învățătorești a Europei care ar fi azvârlit Semiluna la marginea lumii. Or lucrul acesta n-avea cum să le scape viclenilor inamici ai lui Hristos. Ei asistau neputincioși la fenomenul acesta extraordinar: un domn creștin, aliat politic și militar al sultanului, reușea în chip uluitor să împingă frontiera Duhului spre nord și spre sud, în Răsăritul îndepărtat, adică adânc în miezul împărăției păgâne, fără a-și trăda angajamentele politice ori militare față de Sultan. „La 1704 Constantin Brâncoveanu avea să dăruiască tipografia de la Snagov, pe care Atanasie Dabbas o transportă la Alep, în Siria. Aici el a tipărit o Evanghelie şi o Psaltire arabă, făcuse danii însemnate, în bani şi pământuri, în odoare şi cărţi de cult şi alte obiecte bisericeşti Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol şi în insulele Halki, la multe dintre mânăstirile din Sfântul Munte al Athosului şi la Locurile Sfinte din Ierusalim, dar şi la Muntele Sinai”[4], la Patriarhiile apostolice ale Alexandriei şi Antiohiei, în Georgia și Ivir[5].

Domnitorul reușise o performanță uluitoare, cum s-a precizat deja: înlocuise războaiele cu pacea, armele morții cu artele și cu opera ecclesiei și cu diplomația culturii şi astfel inventase un tip nou de frontieră pe care o împinsese spre miezul imperiului, frontiera Duhului, cum o va denumi un teolog răsăritean în veacul unui alt imperiu păgân, bolșevic. În fața acestei teribile invenții puterea otomană era dezarmată. Din acest punct de vedere, putem spune că Sfântul Voevod Martir Constantin Brâncoveanu n-a fost înfrânt dinspre Răsărit ci dinspre Apus. Acel Apus al epocii Sfinților Brâncoveni nu și-a asumat frontiera Duhului, cum nu și-o va asuma nici în fața celuilalt imperiu al răului, cel bolșevic, cum nu și-o asumă nici azi, ba dimpotrivă se face promotorul acestuia sub forma globalismului antiteist. Tragedia operei acestui mare sfânt, fiindcă este și tragedie pe lângă triumful martiriului, a fost că puterile creștine ale Europei Apusene nu numai că nu susținuseră lucrarea aceasta extraordinară dar, cum ne arată consimțământul lor din piața Ialy-kiosc, căzuseră sub puterea demonului mut, sub o terifiantă insensibilitate împietrită, asistând într-o încremenită impasibilitate la martiriul sfântului Europei creștine. Aceasta ne determină să cercetăm cu o europeană luare aminte momentul celui mai mare martiriu al întregului ev mediu creștin european și totodată cel mai înalt prag martiric al seriei războaielor dintre Împărăția nevăzută a lui Dumnezeu și Imperiile lumii acesteia din Răsăritul eurasiatic. Cum de nu sesizase nimeni în Europa creștină a epocii scenariul cruciadei creștine brâncovenești? Cum de nu sesizase nimeni scenariul pe care maeștrii învățăturilor întoarse ai Înaltei Porți îl concepuseră pentru actul ridicării și al execuției Domnului, un scenariu care-i adunase fără de silnicie pe toți exponenții regilor și împăraților creștini ai Europei ca să fie mărturisitori, cu liber consimțământ, ai învățăturii pe dos, ai securii ridicate împotriva sfinților lui Dumnezeu și deopotrivă promotori ai Europei Duhului?! Fiindcă asta săvârșise sultanul. El, Sultanul, intuise cu inteligență luciferică triumful lui Brâncoveanu și toată lucrarea sa păgână face parte din strategia întoarcerii pe dos ca singură modalitate de a curma faza ascendentă a ciclului învățătoresc care deja aprinsese luminile autentice ale Răsăritului în plină noapte otomană. Acest ciclu era opera Sfântului Voevod și a sfetnicului său preanunțând însemnătatea statului de cultură de la Dunărea de jos pentru o strategie   asertivă a Europei spirituale. Să tâlcuim cele întâmplate.  Intrarea trimisului otoman se făcuse în ziua de Marți din Săptămâna Mare, iar în Vinerea Mare, Constantin și Doamna Maria cu cei patru fii, cu fiicele, ginerii, cu nora cea mare şi nepoțelul Constantin şi cu Ianache Văcărescu, sfetnicul său credincios, erau purtați cu satanică silnicie spre Țarigrad spre a confirma încă odată Golgota Răsăritului și reacția batjocoritoare a Apusului. Acolo fură aruncați în cea mai teribilă închisoare a Imperiului, „Edicüle, adică a Celor şapte turnuri, domnul însuși fiind închis într-o celulă întunecoasă, situată mult sub pământ, cunoscută sub numele de „groapa sângelui”. Din ziua aceea şi până la sfârşitul lunii iulie a anului 1714, în fiecare zi, era supus la chinuri groaznice”[6]. Mai apoi ziua decapitării a fost și aceasta aleasă cu inspirație satanistă, menită a fi spre batjocorirea lui Hristos: era ziua celei mai înalte, mai cuprinzătoare evlavii la creștini, 15 August, ziua Adormirii Maicii Domnului[7]. Unde ar fi trebuit să fie exponenții regilor și împăraților creștini? Eventual la Biserica din Vlaherne. Unde se aflau de fapt? Participau voit la o liturghie întoarsă, oficiată de vicarul Satanei pe malurile Bosforului.

Au fost duși sfinții români în lanţuri „ca nişte răufăcători, cu capetele descoperite, numai în cămăşi şi fără încălţăminte în picioare, istoviţi de chinuri şi suferinţe. Acesta era alaiul fostului domn Constantin Brâncoveanu format din familia sa. Aşa au fost purtaţi pe uliţele Ţarigradului către locul de osândă pregătit în piaţa Ialy-kiosc (chioşcul mării), foarte aproape de Marele Serai. De faţă erau, precum s-a precizat, mulţi soli ai Curţilor regale şi imperiale din Europa acreditaţi pe lângă Marea Poartă”[8].

Del Chiaro spune că Brâncoveanu i-a încurajat pe copiii săi în faţa martiriului: „Fiii mei, aveţi curaj! Am pierdut tot ceea ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele; să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate în faţa Mântuitorului Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru”[9]. După aceasta, „fără nici o formă de dreptate, rând pe rând capetele lui Ianache Văcărescu, al primului născut al lui Brâncoveanu, mândrul Constantin, ale celui de al doilea şi al treilea: Ștefan şi Radu, căzură sub iataganul ucigător al călăului. Când veni rândul ultimului fecior, tinerelul Mateiaș, acesta, în grozăvia spaimei, se ruga sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. Tatăl său, însă, auzind vorbele fiului, îl dojeni şi-l îndemnă să moară mai bine de o mie de ori, dacă ar fi cu putinţă, decât să se lepede de Iisus Hristos, pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ. Atunci copilul, ca renăscut, pune liniştit gâtul pe tăietor şi zise gâdelui: „Vreau să mor creştin. Loveşte!” Şi îndată acesta îi zbură capul, Apoi, l-a tăiat şi pe domn, chinuindu-l mult. Capul rămăsese atârnat de trup şi aşa a murit”[10]. Cuvântul tatălui și al fiului martirizați se înălța mărturie asupra celui de-al doilea triumf al frontierei Duhului, acela care confirma și confirmă că neamul românesc se învecina în cer cu Dumnezeu că nu primea nici chiar cu prețul vieții pământești să aibă pe cer și în ceruri alt Vecin și alți stăpâni decât pe Dumnezeul adevărat.

Din tot soborul acesta stropit de sânge sfânt în care se amestecau creștini ai Apusului cu musulmani ai Semilunii se aleg totuși două conștiințe apusene mărturisitoare, Del Chiaro și Trimisul dogelui venețian, Andrea Memmo, care-i scria aceluia : „Pana-mi tremură când scriu despre cele ce am văzut. Mă întreb: putea fi cineva de faţă fără să nu fi plâns văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr-tinerel, rostogolindu-se pe jos lângă corpul tatălui său, care se apropiase de al copilului, parcă să-l îmbrăţişeze ?”[11] Despre soția sa aflăm că se găsi imediat sub amenințarea de a fi vândută ca sclavă, dar reușind să se răscumpere este surghiunită în Anatolia de unde se întoarce și nu are nici o odihnă până ce nu aduse sfintele odoare ale soțului martir la Mănăstirea Sf Gheorghe Nou.

Una dintre fiice fu răpusă de groază și se sfârși în Istanbul-Noul Babilon. O altă fiică se pierdu și ea căci lupta aceasta condusă de Satana se purta cu toată seminția. Inamicul știa că trebuie stârpită rădăcina și firmanul chiar așa suna: ca Domnitorul să fie dus la Istanbul „cu toată casa şi seminţia sa”[12], În fața cumplitului martiriu, exponenții puterilor creștine ale Europei nu schițară nici o reacție (deși erau aduși să consimtă nu numai la o execuție ci la întoarcerea pe dos a însăși Învățăturii lor). Ce se întâmpla atunci se va mai repeta și fenomenul va trebui tâlcuit cândva, cu oricâtă întârziere. Nesimțirea încremenită a acelui Apus pare a fi semnul profetic al unei alte expresii a fulgerului din vedenia dumnezeiască a lui Iisus Domnul: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10, 18).

 În martiriul sfinților Brâncoveni se pot citi trei lucruri teribile, premonitorii: 1) venirea lucrării anticristice a statului păgân asupra popoarelor Răsăritului, care va atinge culminație în statul anticristic bolșevic, când răsăritenii au fost din nou trădați de către apuseni; 2) pre-anunțarea acelei „maxima i-moralia” atestată de tragica insensibilitate a occidentalilor față de drama răsăritenilor, care-L mărturiseau pe Hristos în chip martiric și adeverită de repetata  neutralitate a occidentalilor față de invazia de păgânism în Europa; 3) pre-desenarea, în prima sa ediție, a universalizării războiului modern împotriva lui Iisus Hristos și contra sfinților Lui, căci, de data aceea, pe malurile Bosforului se săvârșea martiriul sfinților creștini Brâncoveni cu participarea, ca la spectacolul unui alt Nero, a creștinilor consulari ai Apusului care veniseră să asiste la martirizare fiind totuși reprezentanți de frunte ai regatelor creștine ale acelui Apus.

Față de înaintarea păgânismului asupra răsăritului, martiriul sfinților Brâncoveni etalează primul zid duhovnicesc al Europei în fața puhoiului aticreștin, căci, la vremea aceea, puterile Apusului nu repurtaseră nici o victorie cât de cât relevantă în confruntarea de 200 de ani a Crucii cu Semiluna. Cât privește complicitatea de astăzi a occidentalilor, prin indiferență și insensibilitate împietrită, la înaintarea neo-păgânismului postmodern, suntem împinși să consemnăm că instrumentul corectitudinii politice ca armă de luptă contra creștinilor a fost inventat în Apus astfel că răspunderea față de noua represiune a mărturisitorilor creștini revine în totalitate europenilor[13].

Semnificația jertfei, în frunte cu jertfa martirică, decurge din semnificația Întrupării lui Dumnezeu și numai în acest cadru interpretativ putem înțelege rolul universal al jertfei Sfinților Brâncoveni. Întruparea şi Jertfa sunt cele două realităţi în şi prin care Cuvântul a recreat/refăcut lumea (și a re-înfrumusețat omul), după “stricăciunea şi dizarmonia în care a aruncat-o păcatul”[14]. Mântuirea deci e “o refacere a lumii, o «a doua creaţie»”[15] şi martirajul sfinților creștini este singura piedică în fața căderii şi a stricăciunii generale prin consecinţele păcatului universal. A doua creaţie înseamnă: recuperarea ordinii naturale în şi prin combustia jertfei, prelungite în sfinţi, a Mântuitorului. Sfârșitul domnitorului Constantin Brâncoveanu, martirizat de otomani reprezintă un eveniment crucial în destinul poporului român. Crima săvârșită de „imperiul răului” împotriva acestui sfânt al creştinătăţii răsăritene s-a săvârşit sub ochii reprezentanţilor tuturor curţilor occidentale, al căror suflet împietrit abia dacă a tresărit. Canonizarea Sf. Brâncoveni și a sfetnicului Ianache, când tocmai se stinge al treilea mare curent păgân, cel bolşevic, triumfător o vreme în toată lumea Răsăritului, este una dintre faptele de transfigurare, adică de retrăire colectivă îndumnezeită a unui eveniment istoric de o cruzime care bate înălțimea planetară. Este deopotrivă triumful uneia dintre formele profețiilor, aceea care răzbate peste negura de vremi prin jertfa martirilor.

Puternicii răului, care-au săvârşit cumplita atrocitate, sunt readuși la titlul lor adevărat, acela de mari criminali ai istoriei, de agenţi ai răului și de propagatori ai forţei malefice în quadratura istoriei, fiind judecaţi, iată, în lumina memoriei justițiare şi a tribunalelor supra-vremelnice, prin care triumfă în lume dreptatea nepieritoare asupra puterii răului pieritor şi, deci, vremelnic, iar cel martirizat, prin sanctificarea jertfei supreme și prin canonizarea oricât de târzie, este restituit imperiului nepieritor al vieţii mântuite şi, deci, îndumnezeite. La scara înțelegerii profane, chinurile și decapitarea Sfinților Brâncoveni își devoalează în principal sensul de crimă şi tragedie absurdă a istoriei. În lumina înțelesului dumnezeiesc, însă, persoanele Sfinților martiri mărturisitori Brâncoveni sunt mutate la sensul înnoit al sfinţilor neamului creștin şi ai Dumnezeului Creator şi Dătător de viaţă veşnică, adică sunt mutaţi din istoria pieritoare în Biserica nepieritoare și perpetuu triumfătoare în cer și pe pământ. Acum și în vecii vecilor, Amin!

Martiri și imperii. O schiță de martirologie istorică și comparativă

Propunem, în fine, o tâlcuire a martiriului sfinților Brâncoveni în orizontul de ipoteze asupra căilor de evoluție spirituală a Apusului și a Răsăritului european. Acestea sunt izvodite prin tâlcuirea profețiilor care sălășluiesc în actul martiric al Sfinților Brâncoveni ca în cea mai luminoasă formă de triumf a Cuvântului făcut om în Hristos și mai departe în Sfinții Lui. Există o particularitate a dinamicii civlizației europene: după cădera Imperiului Roman, în Apus, imperiile europene au căutat toate legitimare creștină, iar, de la o vreme, mai precis, după Pacea de la Catteau Cambresis (1559), formula imperiului ca tip de organizare politică și militară a eșuat în Occident. În Răsărit, însă, imperiile supraviețuiesc deopotrivă ca imperii păgâne și creștine, iar lupta popoarelor acestei părți de Europă a îmbrăcat forma războiului contra imperiului păgân, culminând cu lupta împotriva „imperiului răului” în era bolșevismului, după cum îl caracterizase Reagan. Pe cale de consecință, Răsăritul neamurilor creștine a traversat în tot intervalul premodernității și al postmodernității sale un ciclu martiric. Pragul de sus al martirajului este martiriul Brâncovenilor în războiul sfânt contra imperiului păgân mijlociu urmat de martiriul Romanovilor care prefața martiriul sfinților Gulagului și ai temnițelor comuniste în cadrul războiului cu imperiul păgân târziu. În zilele noastre, semnele refacerii imperiului anticristic sunt tot mai evidente și mai dense în strategia globalismului fără Dumnezeu.

Ca și în cazul martiriului Brâncovenilor și în cazul martiriului țarului și a familiei sale, în speță al martirilor închisorilor comuniste din tot Răsăritul aflat sub teroarea stelei roșii în cinci colțuri, Apusul a fost indiferent. În cazul Brâncovenilor, apusenii au asistat la martiriu, prin reprezentanții săi la Poarta Otomană, așa cum a asistat Roma păgână la seria de martirizări în arene pe vremea lui Nero. Apusul nu numai că n-a fost alertat în fața acestei cumplite încleștări dintre frații lui Hristos și puterile întunecate ale anticristului, dar n-a mărturisit nici măcar până azi martiriul brâncovenesc și a rămas total împietrit, insensibil la profețiile acestuia. Această insensibilitate împietrită arată că Europa are o problemă. Conștiința apuseană n-a fost cutremurată nici în ciclul postroman nici în ciclul occidental în fața unei chestiuni spirituale universale a omenirii creștine: martirii lui Hristos. Despre sfinții martiri ai închisorilor comuniste, ai celuilalt imperiu păgân al postmodernității, Apusul a luat cunoștiință prin cartea unui răsăritean, Soljenițân, în rest tăcere. Cu excepția câtorva note ale lui del Chiaro sau Andrea Memmo, care-au asistat la martirizarea celor patru prunci ai lui Brâncoveanu, urmată de decapitarea tatălui, a domnitorului însuși și a sfetnicului său, în rest multă tăcere, ieri și azi și probabil și mâine.

Ideea solidarității Apusului cu Răsăritul și deci a unității dintre Atena, Roma și Ierusalim este astăzi una strict ideologică fiindcă sufletul apusenilor a fost și a rămas insensibil la martiriul Răsăritului în fața Anticristului, ceea ce este o cauză comună sau ar trebui să fie. Apusul, de după Decretul de la Mediolan (313 d. H.), exceptând scurta perioadă a martiriului cruciadelor (1096 – 1291), n-a mai cunoscut forma aceea înaltă de mobilizare sufletească împotriva unui rău recurent: martiriul și războiul cu erezia iconoclastă, care, de fapt, ascund una dintre fețele războiului nevăzut, războiul cu sfinții. Apusul a cunoscut, în schimb, foarte devreme, indexul.

Răsăritul a cunoscut martiriul și iconoclasmul ca pe formele de reprimare venite ambele din afara Bisericii, dinspre forma păgână a statului, care, cum vedem, preia culoarea sufletească a celor care-l folosesc. Isaurienii s-au dovedit impărați eretici și statul bizantin a preluat și el culoarea lor, deși fondatorii statului s-au revendicat de la Crucea lui Hristos. După căderea Constantinopolului și ascensiunea imperiului Otoman, istoria Răsăritului este marcată de războiul de 200 de ani, condus de voievozii creștini susținuți rareori de casele domnitoare ale Apusului, împotriva formei pe care o îmbrăcase imperiul răului. Astfel s-a constituit, în Răsărit, tradiția și memoria războiului împotriva statului păgân sau eretic, după caz. În Apus, însă, după ciclul cruciat care a dat seria de sfinți creștini ai cruciadelor, s-a născut o tradiție stranie, străină de spiritul fondator european, și anume tradiția războiului împotriva formulei statului creștin, sub scuza reacției împotriva Indexului și a Inchiziției, război care s-a transmis apoi în anticlericalismul unor segmente ale elitelor modernității europene, care astfel, printr-o ramură a lor, s-au văzut mobilizate nu sub semnul crucii, ci împotriva crucii.

De aici și până la alunecarea în ateismul indiferenței ori în cel militant anticreștin n-a fost decât un pas. Specificul acesta a făcut posibilă, în Apus, secularizarea, deși, prin cealaltă ramură a intelectualității nordice, s-a declanșat Reforma și astfel s-au dezlănțuit războaiele fratricide ale creștinilor apuseni. În vreme ce Răsăritul era angajat în război cu anticreștinii, apusenii erau angajați în războiul creștinilor contra creștinilor, un război care, în faza culminației sale, a durat 30 de ani. Mai apoi, s-a născut din ramura anticlericalistă a intelectualilor o direcție anticreștină care a culminat în cadrul revoluției franceze, când se și numără primii martirii creștini moderni ai Apusului, pe care, cel puțin până azi, după știința mea, nu i-a consemnat fila de calendar, fiind îndeobște ignorată urgia ridicării revoluției împotriva țăranilor francezi doar pentru că își botezau copiii la biserică.

S-a scris atunci cu sânge creștin o pagină cumplită de martiriu țărănesc în Franța nihlismului revoluționarist, ca o mărturie profetică asupra urgiei ce urma să vină prin triumful acestui model de stat, forjat în laboratorul revoluției franceze, odată cu instaurarea ordinii comunismului anticristic peste popoarele Răsăritului. După seria cruciadelor și după acest intermezzo al martirilor răpuși de ofensiva nihlismului revoluției, războiul contra statului păgân părea că se încheiase. Forma soft a triumfului ateu a fost încorporată în despărțirea statului de biserică și în ideologiile autonomiste, antropocentriste, care-L eliminau pe Dumnezeu din discursul public și din concepția despre modelul eclesial al Cosmosului întreg.

“Biserica este, pe de o parte, «orga­nis­mul prin care se revarsă în viaţă energiile harului dumnezeiesc», dar, pe de alta, este așezământul «care se confundă cu marele tot al făpturii» sau e «cosmosul organizat în Biserică»”.[16] Unde a fost acest “cosmos organizat în Biserică” până la întruparea Domnului?! A fost în lume ca “nostalgie a para­disului“, ca tensiune spre el, tensiune în care se sfințește impulsul întregii omeniri şi al întregii culturi. Prin această idee subînțelegem, iată, că în lume răzbate continuu, latent şi, adeseori manifest, “ordinea pan-bisericească a Universului” spre a se săvârşi în deplinătatea ei teandrică în Biserica lui Iisus din şi de după momentul cincizecimii. Iar din această ordine panbisericească, cu toată latenţa ei, ceva a fost tot timpul manifest în lume: ciclicitatea sărbătorii (sărbătoarea transfigurării) şi ierarhia.

 Biserica este deopotrivă ierarhie şi armonie a lumii (tulburată de păcat, dar restabilită de harul lui Hristos Iisus). Ca principiu organizator, ierarhia e în toate, de la “tronul Dumnezeiesc” la “cel mai simplu mineral pământesc”. “Darurile dumnezeieşti se coboară prin toate aceste cascade spre diferitele categorii de făpturi”. Varietatea naţiunilor din cuprinsul Bisericii este legitimată “de faptul că pe fiecare treaptă îngerească sunt mai mulţi îngeri, care nu se confundă între olaltă”[17].

Ierarhiile n-au îndreptăţire decât de la mărimea sarcinilor pe care superiorii şi le asumă faţă de inferiori. Ierarhia, dar, e lăsată spre “a servi treptelor inferioare“, iar varietatea naţiunilor face bogăţia făpturii: “Naţiunile, prin urmare, sunt unităţi variate ale naturii create şi ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii. Dacă admitem că universalitatea spirituală a ortodoxiei pretinde uniformizarea în domeniul natural al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate şi a dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s-ar întoarce acum împotriva creaţiei sale” (N. Crainic, op. cit.).

Martiriul sfinților Brâncoveni a refăcut ordinea cristocentrică pentru unul dintre neamurile europene, care altfel ar fi pierit atunci, precum s-a șters din calendarul creștin unul dintre neamurile adriatice trecute la islam.

Sfârșitul pământesc al domnitorului Constantin Brâncoveanu, martirizat de otomani reprezintă un eveniment crucial în destinul poporului român. Crima săvârșită de „imperiul răului” împotriva acestui sfânt al creştinătăţii răsăritene s-a săvârşit sub ochii reprezentanţilor tuturor curţilor occidentale, al căror suflet împietrit abia dacă a tresărit. Canonizarea Sf. Brâncoveni și a sfetnicului Ianache, când tocmai se stinge al treilea mare curent păgân, cel bolşevic, triumfător o vreme în toată lumea Răsăritului, este una dintre faptele de transfigurare, adică de retrăire colectivă îndumnezeită a unui eveniment istoric de o cruzime care bate înălțimea planetară. Este deopotrivă triumful uneia dintre formele profețiilor, aceea care răzbate peste negura de vremi prin jertfa martirilor.

În răsărit s-a menținut tradiția războiului contra statului păgân, fără de întrerupere, care a dat seria sa de martiri, începând cu Brâncovenii și continuând cu familia țarului și cu martirii închisorilor comuniste. Aceasta este probabil cea mai însemnată ofrandă cu care Răsăritenii vor sta în fața lui Dumnezeu la judecata obștească a neamurilor. Pentru români, martiriul Sfinților Brâncoveni are drept măsură lacrima Maicii Domnului pe cântarul Marii Judecați de la care vine marea speranță finală a acestui neam european al românilor ortodocși, el însuși amenințat și vânturat de atâtea rătăciri și pustiiri nimicitoare. Punem cuvântul nostru nevrednic lângă Acatistul Sfinților Brâncoveni ca ei să întețească rugăciunea lor în fața lui Dumnezeu pentru ocrotirea și mântuirea neamului românesc.

[1] Două sute de ani de la moartea de martir a lui Constantin Brâncoveanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 869

[2] „a purtat corespondenţă cu Viena, Moscova, Polonia şi cu Republica Veneţia; a fost făcut de către Leopold I, prin diploma din 30 ianuarie 1695, principe al Imperiului; a adunat multă avere împovărând ţara; a întărit cetatea Târgoviştei, prejuduciind traficul prin Bucureşti, singura capitală stabilită lui şi şi-a asigurat fuga în Transilvania; a cumpărat multe sate şi a construit palate; a depus mulţi bani nu numai la Viena, ci şi la Veneţia; fuga lui Toma Cantacuzino în 1711 la ruşi s-a făcut cu consimţământul său; a pus să i se fabrice la Viena instrumente muzicale din argint; a bătut în Transilvania multe medalii de aur” .Anton Maria del Chiaro, Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia con la descrizione del paese, natura, costumi, riti e religione degli abitanti, Noua ediţie îngrijită de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1914, p.165-166.

[3] Asupra noțiunii de martir vezi Episcopul Sofian Brasoveanul, Martiri, Martiriu şi mărturie după Sf. Vasile cel Mare, Editura Teognost, Cluj.Napoca, 2005, p.13; Vezi A.P. Frutaz şi J Beckmann, Lexikon für Theologie und Kirche, ed. J. Hofer şi K. Rahner, Freiburg, 1957-65; 7, 127-133; H. Musurillo (Ed.), The Acts of the Christian Martyrs, Oxford, 1972.

[4] Marian Frigură, Teză de doctorat, Martiriul în creștinism, iudaism, islamism. Analiză comparativă, 2011,p. 157

[5] „Aflând mitropolitul că Georgia doreşte să tipărească cărţi de slujbă în limba georgiană, Antim a stăruit pe lângă domnitor să trimită în Georgia cel mai vechi şi mai priceput ucenic al său, Mihail Iştvanovici. Acesta a plecat în Georgia şi s-a stabilit la Tbilisi unde a  tipărit o Evanghelie[5], un Liturghier georgian[5], în total nouă cărţi de cult” Marian Frigură, teză de doctorat, p 157. „Domnitorul martir a revărsat cu inimă largă şi generoasă milele şi darurile sale nu numai la bisericile şi mânăstirile din Ţara Românească şi Transilvania, ci pretutindeni în Răsăritul ortodox, la Patriarhia Ecumenică şi insula Halki, la mânăstirile Sfântului Munte Atos, la Locurile Sfinte de la Ierusalim, la Muntele Sinai, la Patriarhiile apostolice a Alexandriei şi Antiohiei”. Pr.Prof. Ioan Rămureanu, Constantin Brâncoveanu sprijinitor al Ortodoxiei, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 929.

[6] Marian Frigură, op.cit. 158

[7] „Pentru execuție s-a decis data de 15 august (care în anul acela cădea într-o zi de duminică) pentru aplicarea pedepsei. Este limpede faptul că sultanul a ales ziua aceasta, când creştinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului, cea mai mare sărbătoare după Paşti, din sfidare şi dispreţ pentru creştini. Mai mult, era ziua domnitorului, căci el împlinea 60 de ani, iar doamna sa, Maria Marica, îşi serba onomastica”. (M Frigură, în op. cit.)

[8] ibidem

[9] Del Chairo, citat de Pr.Prof.Niculae Şerbănescu, Mormântul voevodului martir Constantin Brâncoveanu, în „Biserica Ortodoxă română”, XCVIII (1980), nr. 1-2, p. 677, apud Frigură, op. cit. 159

[10] Ibidem, p. 678 „După decapitare, cele şase trupuri ciopârţite au fost târâte pe străzile oraşului şi apoi aruncate în mare. Capetele au fost ţintuite la poarta cea mare a seraiului. Pentru că turcii chiar murmurau fiind uimiţi de atâta cruzime, spre seară, capetele au fost aruncate în mare. Creştinii milostivi, la îndemnul patriarhului ecumenic, au cules din valuri ce s-a mai putut găsi din trupurile mucenicilor şi, pe ascuns, le-au îngropat nu departe de Constantinopol, în pământul Mânăstirii Maicii Domnului de pe insula Halki, mânăstire ridicată în secolul al XV-lea, miluită şi ajutată de domnitorul Constantin Brâncoveanu” (Frigură, M, op. cit., p. 159-160).

[11] Ştefan Ionescu şi Panait Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca, Bucureşti, 1969, p. 79.

[12] A se vedea Ioan Lupaş, Mucenicia Brâncovenilor, în „Studii, conferinţe şi comunicări istorice”, III, Sibiu, 1941, pp. 3-15.

[13] Care european onest ar putea să ascundă adevărul că mărturisitorii lui Hristos trăiesc amestecați cu anticristicii, cu cei ce-L ignoră pe Dumneze ori Îl neagă cu totul și în această amestecătură cei susținuți de către state sunt, paradoxal, necreștinii nu creștinii.

[14] D. Stăniloae, p. X

[15] Ibidem.

[16] Ibidem p. IX.

[17] Ibidem p. XI

Shortlink: