Câteva reflecții despre romanul „Sfidarea absurdului”,
vol II, autor Dr. Teodor Georgescu Prahova
Câteva reflecții despre romanul „Sfidarea absurdului”,
vol II, autor Dr. Teodor Georgescu Prahova

Romanul doctorului Teodor Georgescu, „Sfidarea absurdului”, vol. II, este despre destinul unei familii. Genul scrierii se situează între confesiune, roman hermeneutic, jurnal de idei și povestea unei vocații, a încleștării biografiei cu epoca. Firul narațiunii este oferit de evoluția unei genealogii somată prin vremi să înfrunte absurdul. Ce leagă, într-o asemenea devenire, generațiile intre ele, pe tată de fiu? Care este forța în stare să apere identitatea unei familii și adevărul ei? Romanul-confesiune (în cuprinderea celor două volume) este, în planul de la suprafață, unul despre absurditatea care survine în viața omului și face din familii sisteme expuse. În planul mai adânc al narațiunii, însă, romanul este despre sfidarea absurdului, despre apărarea acelor adevăruri și forțe care fac viața inteligibilă, descoperindu-ne legături și armonii secrete între întâmplări încărcate de iraționalitate, survenind arbitrar, nechemate de vreo legitate, în biografia personajelor. În planul său profund, romanul este despre discernământul duhurilor. Nu există primejdie mai mare în viața unui om decât confuzia duhurilor, a binelui cu răul, a minciunii cu adevărul, a lașității cu demnitatea, a iubirii curate cu ura vicleană, a eroismului vocației cu ispita pertractărilor și arta compromisului, sub care se ascunde înfrângerea camuflată și triumful minciunii etc. Sursa absurdului este confuzia duhurilor. Calea biruinței asupra absurdului este discernerea duhurilor. Acesta este planul care implică și probabil justifică interpolările de tip jurnalistic (notația despre drumuri, cozi, lipsa alimentelor din magazine pe vreme vechiului regim), sau de tipul jurnalului de idei (reflecții despre sistemul masticator, despre parodonțiu și parodontită, obsesia de-o viață a personajului-autor, despre relația dintre bine și rău și despre cea de-a treia stare, absurdul). Fluxul narativ este susținut de formula romanului-confesiune. Confesiunea conferă o tensiune aparte narațiunii, adaugă melancolie și suscită un tip special de angajament din partea cititorului. El devine mai mult decât un cititor, se pomenește în postura de martor direct al unui destin. Romanul-confesiune al doctorului Teodor Georgescu Prahova este unul despre calea spre sănătatea destinului, despre cum se împletesc întâmplările oarbe cu opțiunile eroice, toate aduse la o coerență misterioasă de legea suprapersonală a vocației. Traseele profesionale și călătoriile poartă în ele un mister, un cod – ca și acea nesperată călătorie a personajului în Italia și Austria în epoca „dictaturii de dezvoltare”. O minunată pedagogie beletristică răzbate din paginile acestei povești de viață. O poveste despre amenințările care pot ruina o viață, fractura destine ori le pot îmbolnăvi. Probabil că cea mai teribilă boală care poate surveni în viața omului este boala „destinului creator”, cum o definește Lucian Blaga. Romanul doctorului Teodor Georgescu Prahova este despre calea apărării omului de riscul unei asemenea îmbolnăviri. Cum se poate feri omul de o astfel de boală, care face viața absurdă, aflăm din paginile acestei narațiuni situată, cum s-a precizat, între roman și confesiune, între suita de povești-pericope și jurnalul cu țintă hermeneutică. Romanul este deopotrivă un document despre triumful vocației. După ce-l citești îți dai seama că viața se află sub amenințarea absurdului dar și că nu există forță atât de puternică să încovoaie legea triumfului spiritual perpetuu. Volumul I al acestui diptic epic a fost unul despre lupta pentru apărarea identității de forțele falsificării și ale unei puteri cinice care strivește destine, așază o epocă întreagă sub semnul destinelor frânte și deopotrivă al unor destine eroice în ciuda anonimatului lor. Volumul II este despre biruința destinului creator în teribila încleștare cu stihia absurdului. Apar personaje cu aură, precum enigmaticul procuror Mihalcea, în contrast cu prezența sa efemeră în fluxul narativ al romanului, personaje atât de semnificative în erminia războiului cu absurdul. Personaje cu aură sunt doctorul Gaspar și profesorul Galan, „poate cel mai nun organizator de asistență stomatologică pe care l-a avut România”, personaj cu aură este, în fine, însuși doctorul Georgescu Prahova, tatăl autorului. Cazul său este relevant nu doar prin lupta cu absurdul cât prin confruntarea cu o amenințare de pateric și anume cu primejdia ștergerii aurei. Cea mai teribilă luptă a sa s-a derulat în ceasul de pe urmă al vieții sale și aceasta s-a încheiat cu o victorie de tip faustian: recuperarea aurei, a luminii celei neapropiate ca să poată trece pe tărâmul luminii mântuitoare. Totul s-a petrecut în clipa cea repede atestând că bătălia pentru lumina adevărului l-a însoțit până pe pragul de la care totul scapă vederii noastre spre a intra sub exclusiva vedere și călăuzire a îngerilor. Omul și îngerii pe drumul urcării spre Tatăl ceresc. Sunt construite categorii epice precum cea derivată din ideea survenirii unor „perioade de absurdități” în curgerea cărora s-a derulat viața unei familii care nu și-a ales epoca, dar a reușit s-o biruie în ciuda înfrângerilor pasagere. Ciocnirea între fragilitatea biografiei și opacitatea epocii conferă firului epic un dramatism aparte. Biografia bate epoca adeverind superioritatea spiritului asupra absurdului. De la un prag încolo confesiunea se îmbină cu povestea unei vocații, a eroismului unei profesiuni, despre ce înseamnă „să ai două mâini drepte în loc de două mâini stângi” (aventura descoperirii care-i poartă numele a durat 20 de ani. Ani în care întâmplarea, accidentele, chiar cele cu risc suprem, visele, jocul sorții, toate au lucrat, pe jumătate tainic pe jumătate inteligibil, netezind calea spre căutarea excepționalului răspuns al terapiei parodontitei, răspuns pe care aceleași formațiuni ale absurdului încearcă din nou să-l îngroape, după lovitura primită prin falimentarea Institutului Cantacuzino, poate factorul cu cea mai severă semnificație strategică în lupta unui popor cu virușii, cu toate bolile induse de potopul paraziților peste planeta vieții). Evocarea unei întâmplări ca cea a imobilizării brațului flectat, îndoit, cu palma spre piept, este pe cât de tehnică pe atât de tulburătoare. Este incredibil să descoperi că într-o asemenea operație tehnică se adăposteşte drama unei opoziții, deopotrivă tehnică și emoționantă, aceea dintre funcție și aspect. O dramă invizibilă pe care doar un medic de vocație o trăiește. Numai un asemenea medic poate trăi nu doar alături de bolnav ci chiar în trupul bolnavului, al pacientului, ca anatomie, ca fiziologie și ca psihologie morală (noogenie). Toate vii. Aceasta este semnificația cristică a medicinei. Iisus Hristos a trăit și trăiește în fiecare bolnav și deopotrivă în trupul omenirii căzute, opresată de povara maladiei morții, totalitar dominatoare pe lunga durată a veacului de dinaintea kenozei, de la cădere până la înomenirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu pentru creație și creatură este fundamentul întregii existențe. O clipă de-ar înceta iubirea divină, lumea s-ar surpa în nimicul din care-a ieșit prin iubirea dumnezeiască adeverită de bucuria divină a creației. „Fericirea fără iubire nu există”, îi spune doctorul Georgescu Prahova fiului său, doctorul Tudor Georgescu, la ceasul în care fiul se lăsase o clipă amăgit de ideologia fericirii ca „satisfacție a muncii împlinite”. Satisfacția și deci fericirea fără de iubire sunt iluzii trecătoare, efemeride ale unui timp amăgitor. Noutatea tehnicii narative ține de valorificarea funcției de pericopă a întâmplărilor care sunt tot atâtea verigi, legându-se una de alta în viața eroului, modelând-o. O tulburătoare poveste-pericopă este cea despre tragic-tulburătoarea întâmplare „Drobul de sare” sau cea despre pacientul de la Peștera Topolniței. Această poveste îi întărește naratorului convingerea despre întâietatea funcției față de structura de execuție. Dumnezeu, s-ar putea zice, a creat întâi funcțiile și abia apoi structurile de execuție („Mă, îi răspunde tatăl fiului, doctori amândoi, este normal să te apuce amețeala pentru că te învârți după coadă, tu ești totuși de formație ateistă, materialistă. Pune-l înainte pe Dumnezeu, conștiința înaintea materiei! Dumnezeu dă scopul, iar structura se realizează automat prin acțiune și reacție. Omul trebuie să știe mai întâi ce vrea și pe urmă va realiza structura abstractă de execuție, abia după aceea, o va transforma într-un obiect material”). Tehnica intra-textualizării îi permite autorului să recreeze atmosfera epocii după culoarea diferitelor perioade, precum cea a marii austerități indusă de politica plății datoriei externe, ori în lumina unor experiențe de filon romantic, amestec de poezie și dramatism, precum este cea recompusă în micro-romanul dedicat unei feminități de o pasionalitate debordantă, contradictorie, Miriam, un medalion evocând parcă siluetele deformate din geniala pictură a lui El Greco. Pasionalitatea ambiguă a acestei femei misterioase are efectul de a alungi siluetele, întocmai ca în tehnica celebrului pictor spaniol de origine grecească. Dacă Miriam ar fi avut darul picturii ar fi putut repeta cu marele spaniol: „Pictez pentru că spiritele şoptesc nebuneşte în mine”. Romanul profesiunii, la rândul său, are drept nucleu jurnalul unei extraordinare descoperiri: descoperirea priorității funcției față de sistem ca suport al ei. E tulburător acest funcționalism ontologic precum tulburătoare este biruința sa pe calea jurnalului de idei interpolat în fluxul romanului-confesiune. Nu a tratatului de medicină, ci a confesiunii și a romanului-hermeneutic. Pe de altă parte, citind partea dedicată unei chestiuni pe care aș denumi-o “epopeea dintelui” (sau “masticației”) m-am cutremurat remarcând crunta singurătate a savantului român. Aici se vede și absurdul și sfidarea lui și eroismul omului de excepție. Așa am citit paginile acestui curios jurnal de idei, interpolat în cadrul romanului-confesiune, le-am citit cu o tristețe revoltată și, deși n-am înțeles decât pe jumătate mecanismul care face dintr-o lamă alveolară cât o coajă de ou un fel de punte spre misterul masticației, n-am lăsat cartea din mâna. Ar fi fost ca și cum aș fi consimțit la această ignobila ignorare de către statul român a omului mare. Domnul să-i binecuvânteze, pe toți oamenii de excepție ai unui neam minunat, trădat mereu de cei ce se înghesuie la cârma lui nu să-l slujească ci să-l jupoaie! Ca specie a scrierii beletristice aș îndrăzni să așez această narațiune în categoria romanului hermeneutic. Aliatul principal al forței evocatoare, într-un asemenea gen de scriere, este forța interpretativă nutrită, e drept, de tensiunea confesiunii. O asemenea îmbinare face distincția acestei specii literare deosebind-o de narativul strict evocator al romanului obișnuit. Povestea de viață poartă în miezul ei nuclee noetice comune cu știința, interpolate în roman sub forma jurnalului de idei, și aceasta este încă una dintre fațetele romanului hermeneutic. Teoria părintelui său despre „timpul copt” este un derivat al circumstanței plonjării fiului în experiențe fără densitate spirituală ceea ce nu-i scapă tatălui. Cartea doctorului Teodor Georgescu Prahova poate fi primită și ca un îndrumător de viață, un dreptar la răspântii. Citind-o, înveți să ieși din desișul care te-ar face prizonierul unei eterne rătăciri, asemenea unui ahazver rătăcitor. „Mă bucur că m-am întors la Dumnezeu din rătăcirea în care eram și mă simt legat puternic de Dumnezeu”, aceasta este mărturisirea axială a autorului-personaj, creatorul unui roman hermeneutic provocator și, la urma urmelor, frumos. Desigur că părțile interpolate sub forma jurnalului de idei provoacă atitudinea cititorului, care poate fi de acord sau nu cu reflecțiile autorului din acele secțiuni (despre interpretarea paginilor din Cartea Genezei ori din Evanghelia Sf Evanghelist Ioan, ori despre relația dintre bine și rău și despre absurd ca a treia stare cu care se încheie romanul semănând mai degrabă cu un fel de postfață decât cu un capitol al romanului propriu-zis etc.). Dincolo de aceste considerații circumstanțiale, nu ezităm să ne exprimăm bucuria și surpriza în fața acestei specii narative pe care mi-am îngăduit s-o denumesc roman hermeneutic. Am notat aceste smerite reflecții cu bucuria scrierii unui medalion de omagiere a unui om de excepție, a unui destin al stomatologiei românești care a biruit timpul și vremurile ca să nu se confirme mereu vorba cronicarului că „nu e omul la cârma vremurilor ci e bietul om sub vremi”. Doctorul Teodor Georgescu este una dintre personalitățile marcante ale stomatologiei românești, și acest roman-confesiune este povestea devenirii unei asemenea personalități. Această particularitate îmi îngăduie să așez acest roman hermeneutic deopotrivă în categoria dreptarelor la răspântiile vieții. Romanul acesta care combină confesiunea cu jurnalul hermeneutic poate fi primit și așa, subliniez din nou: ca un dreptar la răspântii. (Dr. Ilie Bădescu, m.c. al Academiei Române)
More from my site
Shortlink: