Români care s-au stins şi despre Politeuma carpatică – Cronica de Ilie Bădescu

Romanii care s-au stins - Valahii din Carpatii Nordici si romanii din Ungaria - Gheorghe Sisestean

„Trăieşte” printre noi, în chip tăcut, cu smerenie aristocratică, discret mustrătoare, una dintre cele mai frumos scrise şi mai tulburătoare cărţi de etnosociologie din câte s-au scris după război în cultura română, Românii care s-au stins. Valahii din Carpaţii nordici şi românii din Ungaria. Cartea aceasta le aminteşte pe cele ale profesorului Henri H. Stahl şi ale lui Paul H Stahl, ori pe aceea, unică şi ea, în felul ei, a lui Ion Ionică, cu titlu biblic, Dealul Mohului. Cartea despre care vorbim aici poartă şi ea, cum se vede, un titlu tulburător, Românii care s-au stins, şi acest titlu ne aminteşte parcă de profeţiile lui Ieremia asupra neamurilor, profetul care avea puterea vedeniilor etnologice ca în capitolele: Robia Babilonului şi pedeapsa tuturor neamurilor ori Vestirea năvălirii unui neam străin sau Altă proorocie pentru cei de alt neam (Asupra fiilor lui Amon aşa grăieşte Domnul: „Au doară Israel n-are fii? Au doară el n-are moştenitor? Pentru ce, dar, Milcom a pus stăpânire pe Gad şi poporul lui trăieşte în cetăţile acestuia?”: Ieremia, 49, 1). Iar următorul verset din Ieremia ar putea fi aşezat drept motto la minunata carte a lui Gheorghe Şişeştean: „Sculaţi-vă şi păşiţi spre poporul cel paşnic, care trăieşte fără grijă, zice Domnul; acela n-are nici uşi, nici zăvoare şi locuieşte singur” (Ieremia, 49, 31). Plină de grozăvie este proorocia lui Ieremia asupra elamiţilor, dar finalul ei anunţă totuşi mântuirea lor: „Voi lovi pe Elamiţi cu frică înaintea vrăjmaşilor lor şi înaintea celor care vor să le ia viaţa; asupra lor voi aduce nenorociri, mânia Mea aprinsă, zice Domnul. Dar în zilele cele de apoi, voi întoarce pe Elam din robie, zice Domnul.” (Ieremia, 49, 37-39). Cartea profesorului Gheorghe Şişeştean este deopotrivă cununa omului acestuia minunat al Vestului nostru transilvan, plecat fulgerător când era aşteptat de noi şi de mulţi pentru omagii şi bucurii. Plecarea sa ne tulbură copleşitor ca şi cartea sa despre „românii care s-au stins”, caci ne cuprinde teama că o atare fulgeratoare chemare la Domnul poartă în ea răsadul unor semne de prevenire şi de prevestire. Scriind rândurile acestea mă cuprinde nu doar tristeţea ci şi un pustiitor sentiment de singurătate, căci mă văd cutreierând vestul precum el a cutreierat Tatra Albă, Munţii Beschizi, ori regiunea Moraviei ca să adune mărturii despre o ramură stinsă a neamului românesc dintr-o geografie de substrat care i-a primit spre găzduire deopotrivă pe slavii de sud şi, după 400 de ani, pe unguri, la sosirea acestora în Europa. Gheorghe Şişeştean întruneşte dubla tipologie a pionierului şi a cercetătorului pribeag, pelerin printre românii care s-au stins cu jumătate din fiinţa lor spirituală, fiindcă ei nu mai vorbesc româneşte, în ciuda faptului că fiinţa lor de substrat este românească, precum ne arată mărturiile unei civilizaţii pastorale de o unitate extraordinară constituindu-se drept suport al unei remarcabile unităţi carpatice, cum se exprimă autorul. „În primul an de anchetă, mărturiseşte el, am bătut regiunea Tatrei Albe, din apropierea Popradului (Slovacia), făcând anchete în satele gorale (…), apoi în anii umrători, am fost în zona Munţilor Beschizi, apoi în zona Moraviei, în zona sa estică numită Moravia Valahă, apoi…”. La Rosnov pod Radhosteem îl întâlneşte pe eminentul etnolog Jaroslav Štika, „el însuşi de origine valahă şi autorul cărţii, Valasi a Valascko (Valahii şi Valahia), un foarte bun cunoscător al civilizaţiei carpatice” (p. 11).

Despre marele etnolog vlaho-moravian aflăm de la profesrul Şişeştean că a plecat şi el la cele veşnice unde, la scurtă vreme, îl întâmpină, iată, pe-o gură de rai a neamurilor, chiar pe fratele său maramureşean, care totuşi a văzut tiparul cărţii sale trudită într-o călătorie etnosociologică pe sub măgurile Carpaţilor Nordici pe unde se adăpostesc satele goralilor adică ale valahilor pe care vârtelniţa istoriei i-a rupt de spaţiul dens al uneia dintre vetrele de autohtonie valahă din Europa Centrală. Geografia românilor care s-au stins cuprinde o zonă continuă şi compactă de sate răspândite în Tatra, Beschizi, Moravia etc., dar şi în Ungaria de azi, unde cercetătorul a găsit un depozit de mărturii asupra unei mari comunităţi de români care s-au stins şi pe care îi include în anchetele sale. Astăzi, studiul valahilor este mai mult decât un studiu de etnologie: el deschide capitolul unei ştiinţe noi a „montanologiei” (Radu Rey) carpatice, la care deja trudesc mai multe energii cu aceiaşi tăcere ca şi aceea atestată de felul de a fi al muntenilor de pe toate meridianele Terrei. Cartea lui Gheorghe Şişeştean este între cărţile de frunte ale studiului civilizaţiei carpatice întru care se ostenesc astăzi la noi oameni de seamă ai culturii teoretice şi aplicate româneşti, precum, pentru o altă zonă de coborâre a muntelui spre câmpie, aceea a Banatului de munte, Acad. Ion Păun Otiman (cercetător neobosit al unui alt rezervor al civilizaţiei carpatice încadrat de regiunea Ţara Haţegului-Retezat, probabil una dintre cele mai dense zone civilizaţional-montane din Europa central-nordică) sau Acad. Alexandru Bogdan ori profesorul de la Vatra Dornelor, Radu Rey, care a propus şi a militat pentru ideea montanologiei. Citită în ton de litanie şi acatist, cartea profesorului Gh. Şişeştean îţi transmite un aer de tristeţe specială pe care ţi-o induce singurătatea neamurilor, un fenomen pe care l-au văzut profeţii biblici, o spunem din nou. Neamul acela, ne spune Ieremia, „n-are nici uşi, nici zăvoare şi locuieşte singur” (Ieremia, 49, 31). Singurătatea satelor care mor a devenit deja un fenomen naţional în spaţiul reformelor oligarhice româneşti, dar singurătatea unor ramuri etnice care se sting a fost mai puţin cercetată şi cartea aceasta a lui Gheorghe Şişeştean este o excepţie de la vârf. Citită, însă, de pe versantul montanologiei carpatice, aceiaşi carte îşi descoperă un mesaj optimist, ne vesteşte o deschidere neaşteptată: Carpaţii sunt cel mai însemnat rezervor civilizaţional al Europei, cum intuise la vremea lui marele savant francez, Em. de Martonne. Văzut la scara etnologică, profesorul Şişeştean ne apare ca un cercetător pribeag, privit, însă, la scara studiului civilizaţiei carpatice, acelaşi minunat cercetător ne apare ca un pionier al ştiinţei, fiindcă ne binevesteşte botezul unei ramuri noi a cunoaşterii: studiul civilizaţiilor montane. Pentru început, acest studiu pare a-şi fixa rădăcinile în etnologie şi sociologie. Citind cartea profesorului Şişeştean îţi dai seama că rădăcinile abordărilor sale stau într-un sol nou, un pământ nou, un adevărat Canaan al ştiinţelor, vestind pământuri ale făgăduinţei pentru o viitoare ştiinţă care va cerceta condiţiile supravieţurii civilizaţiei europene ea însăşi. Noua paradigmă, anunţată de cartea profesorului Şişeştean, pare să se constituie printr-o matrice în şase muchii: 1. studiul etnonimelor şi al proceselor de construcţie şi reconstrucţie identitară; 2. studiul toponimiei şi al etnomorfologiei montane (hărţile etnomontane); 3. studiul sistemelor pastorale sau mixte, agrar-pastorale, cu civilizaţia şi arta izvorâte din acel nucleu cvasi tainic numit stână; 4. studiul organizărilor sau, cu termenul lui Ion Ionică, al „rânduielilor” specifice comunităţilor cercetate; 5. studiul gospodăriei familiale, al strategiilor maritale şi al aşezărilor; 6. studiul ocupaţiilor şi al regimului folosinţelor (pe care le practică oamenii munţilor în raport cu resursele: pământ, ape, plante, animale etc.). La punctul patru se poate adăuga studiul dărilor şi deci al legăturilor dintre comunităţile locului şi megastatele opresiv-fiscale şi studiul organizării verticale, al legăturilor cu cerul şi cu Dumnezeu, adică tocmai cu energiile supramundane, ale Duhului lui Dumnezeu şi ale duhurilor văzduhului, cu toate făpturile trupeşti şi netrupeşti ale cerului. Toate acestea compun „nomenclatorul montanologiei”, aşa cum l-a sugerat, în studiile sale, profesorul Şişeştean. Studiile sale atestă în tot arealul cercetat o unitate carpatică remarcabilă începând de la arhitectură la habitat şi economie. Putem vorbi despre o adevărată politeuma carpatică bazată pe unitatea civilizaţiei substratului muntean şi pe comunitatea botezului creştin. Comunitatea lucrătoare participă la aceiaşi unitate civilizaţională prin care putem identifica o identitate etnocarpaticăatestată, între altele, de problema gorală (goral înseamnă muntean, în limbile slavilor apuseni) şi de etnoidentitatea gorală sau muntenească de pe ambii versanţi ai Tatrei, de o parte şi de alta a frontierei polono-slovace. Una dintre manifestările străvechi, nedeea carpatică, poate fi invocată pe tot lanţul carpatic drept unul şi acelaşi obicei de la Prislopul Rodnelor, pasul dintre Bucovina şi Maramureş până pe platoul înalt al trecătorii Prislop din Tatra Albă. Deşi goralii din zona Slovaciei nu mai memorează legătura cu etnonimul valah, apartenenţa lor la unitatea carpatică de substrat este mărturisită de onomastică, de terminologia pastorală, de toponimie, de toporul ciobănesc care, în satul Lendak, este numit „valašsek” adică valah. În Carpaţii polonezi, originea valahă a goralilor mai persistă în conştiinţa acestei populaţii. Corul din Koniakov, de pildă, se numşete Capela Valahă. În vederile unui antropolog american, Cahalen Scneider, citat de profesorul Şişeştean, identitatea gorală a deevnit „un nucleu de coagulare a identităţii naţionale poloneze, un semn al tradiţiei montane, al specificităţii unei civilizaţii bazată pe munte” (p. 18). Este evident că aceste comunităţi montane, care, în tot lanţul carpatic pare să fi fost edificată de contribuţia unei populaţii de substrat numită valahi sau volohi, au jucat rolul unor comunităţi etnospirituale-ferment pentru lungul proces de etnogeneză est-europeană. Putem spune, prin concluziile cărţii profesorului Şişeştean, că această civilizaţie a Carpaţilor a fost adevărata coloană vervtebrală a identităţii etnonaţionale a estului Europei în întregul său. Întrevedem, aşadar, un viitor strălucit al montanologiei ca domeniu de cercetare strategică a organizării europene în orice epocă, şi cartea aceasta a profesorului şişeştean va fi una dintre cărţile aşezate în capul rafturilor tematice ale documentelor spirituale atestând un proces şi o realitate de substrat, hotărâtoare pentru ceea ce astăzi numim, atât de confuz, identitate europeană. Cartea profesorului orădean va deveni una dintre cărţile dezbătute în cadrul seminarului Universităţii ţărăneşti creată cu sprijinul şi la iniţiativa Fundaţiei pentru renaşterea civlizaţiei rurale „Nişte ţărani” şi a grupului de sociologi ruralişti ai Institutului de sociologie al Academiei Române, grup din care a făcut parte şi eminentul nostru coleg, Gheorghe Şişeştean. Cartea sa va fi dezbătută şi în săptămâna porţilor deschise ale Institutului de sociologie care va edita şi un număr special, In memoriam Gheorghe Şişeştean, al revistei online, „Sociologia azi”, a Institutului. Redăm, în final, imnul marii emigraţii poloneze, într-o adaptare proprie, căci sensibilitatea şi accentul biblic îl ridică la rangul marii emigraţii a răsăritenilor din toată vremea: „Gorale, să nu simţi tristeţe/ c-ai părăsit natale dealuri// păduri de brazi, păşuni, pâraie,/ vreun râu cu cristaline valuri// Gorale să nu simţi tristeţe,/ vei reveni din nou la maluri/ la valea noastră dintre dealuri”.

Ilie Badescu

Sursa: Sociologia Azi

Pagina de Facebook: Revista Sociologia Azi

Shortlink:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.