„Una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale“ – Un interviu actual cu profesorul Ilie Bădescu, ales membru corespondent al Academiei Române

21/07/2018 | Filed under: ARTICOLE | Posted by: admin

Academia Română a ales joi, 28 iunie 2018, prin vot secret, secretarul general al instituției, în persoana acad. Ioan Dumitrache, şi opt membri noi, informează Basilica.

Secretarul general este cel de-al șaselea membru al Biroului Prezidiului Academiei Române, organism care asigură, conform Legii Academiei Române, conducerea operativă a instituției, se precizează într-un comunicat de presă emis de Academia Română.

Acad. Ioan Dumitrache este doctor inginer în specialitatea automatică.

De asemenea, noul secretar general este Doctor honoris causa al Universităţii „Politehnica“ din Timişoara (2000), al Universităţii din Craiova, al Universităţii din Piteşti (2001), al Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca (2004) şi al Universităţii din Arad (2005).

A fost distins cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Mare Ofiţer (2007)

Opt membri noi

În aceeași Adunare Generală din 28 iunie 2018 au fost aleși opt noi membri ai Academiei Române: patru membri corespondenți, doi membri de onoare din ţară şi doi din străinătate.

Noii membrii sunt:

Constantin Petolescu – Secția de Științe Istorice și Arheologie,
Eugen Victor Cristian Rusu – Secția de Științe Tehnice,
Ilie Bădescu – Secția de Științe Economice, Juridice și Sociologie,
Radu-Emil Precup – Secția de Știința și Tehnologia Informației,
Niculae I. Ionescu – Secția de Științe Chimice (membru de onoare),
Marcian David Bleahu – Secția de Științe Geonomice (membru de onoare),
Michael Röckner, Germania – Secția de Științe Matematice (membru de onoare),
Barabási Albert-László, SUA – Secția de Științe Fizice (membru de onoare).

Prin lege şi statut Academia Română poate avea un număr maxim de 181 de membri titulari şi corespondenţi şi 135 de membri de onoare, din care cel mult 40 din ţară, care activează în cadrul a 14 secții științifice.

Cu această ocazie considerăm potrivit să publicăm un interviu cu profesorul Ilie Bădescu apărut în urmă cu exact 10 ani în Ziarul Lumina al Patriarhiei Române:

„Una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale“

Un interviu cu profesorul sociolog Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române

de Constantin Iftime, 21 Iulie 2008

„În clipa de faţă, una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale. Până la urmă, o elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi. Altminteri, elita respectivă este o simplă închipuire… Sunt oameni închipuiţi, cu pretenţii foarte înalte, dar care nu ştiu să răspundă somaţiilor societăţii reale şi nici nu sunt legaţi de acestea.“

Reporter: Domnule profesor, care ar fi problemele sociale ale României, care-şi găsesc greu răspuns în momentul de faţă?

Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu: Sigur, am putea spune că există multe probleme sociale, aşa cum sunt ele numite astăzi de către oameni… Se fac, de fapt, sondaje pe urgenţele şi gravitatea problemelor sociale. Oamenii arată care sunt aceste probleme. Pe anumite zone, una din frământările şi angoasele oamenilor este legată de boli. Cu alte cuvinte, starea de sănătate a populaţiei din România se pare că s-a înrăutăţit… Oamenii sunt frământaţi, printre altele, şi pentru că răspunsul instituţiilor medicale la această trebuinţă majoră a populaţiei este mediocră, sub aşteptarea minimală a populaţiei. În aceste condiţii, ceea ce este firescul lucrurilor în ceea ce priveşte nevoia de sănătate într-o societate capătă caracter grav. Aceasta îmbracă forma unei probleme sociale foarte grave.

La ce vă referiţi când spuneţi că este o problemă gravă? La istoria noastră sau la Occidentul de astăzi?

Mă refer şi la comparaţia cu situaţiile anterioare. Mă refer şi la perioada comunistă, pentru că în perioada comunistă exista o politică de asistenţă cu privire la sănătatea populaţiei. După cum se ştie, serviciile medicale erau gratuite etc., etc. Politicile sociale ale regimului anterior erau destul de bine cuantificate. Lumea ştia la ce să se aştepte şi îşi definea pretenţia în raport cu aşteptările… Acum, după 1990, s-a experimentat mult. Părerea mea este că perioada în ansamblu este una de criză prelungită, inclusiv în sistemul de asistenţă a populaţiei, în raport cu sistemul de sănătate. Şi, din punctul acesta de vedere, sistemul nu şi-a găsit o formă aşezată, structurată, în aşa fel încât să putem vorbi despre o stare de normalitate.

„Ţăranul s-a trezit cu un lot de pământ, dar fără echipamentul necesar pentru lucrarea lui“

Ce alte probleme din alte domenii – altele decât sănătatea – vă fac să spuneţi că ne aflăm într-o criză prelungită?

Una dintre problemele pe care o putem invoca, atunci când vorbim de o criză prelungită, este absenţa soluţiilor la câteva dintre provocările majore ale societăţii româneşti în clipa de faţă. Una dintre provocările acestea, de exemplu, este cea legată de chestiunea rurală. Aş putea spune că programele politice nu au un răspuns adecvat la chestiunea rurală. În general, problema rurală a avut un deznodământ negativ, prin Legea 18 a fondului funciar, care, sub pretextul împroprietăririi ţăranului cu pământ, a desproprietărit ţăranul de uneltele lui. Legea n-a prevăzut nimic în legătură cu uneltele pentru exploataţia rurală a pământului. În felul acesta, agricultura a fost aproape pauperizată, africanizată. Peste noapte, ţăranul s-a trezit cu un lot de pământ, şi acela în dispută permanentă cu instituţiile locale, dar fără echipamentul necesar pentru lucrarea lui. Practic, a apărut o problemă rurală, care are mai multe aspecte: fărâmiţarea proprietăţii, lipsa echipamentului – pentru că legea nu prevedea nimic în legătură cu restituirea echipamentului agricol. Echipamentul acesta făcea parte, în genere, de ceea ce putea fi considerat proprietatea muncii ţărăneşti. CAP-urile, şi tot ceea ce exista la nivelul CAP-urilor, erau de fapt, cum spuneau ţărăniştii, proprietatea muncii ţărăneşti. Acestea trebuiau restituite ţăranilor într-o formă sau alta, o dată cu pământul. Apoi, după părerea mea, nu trebuiau desfiinţate formele asociative. Ţăranul nu are, în clipa de faţă, acces pe piaţă, nu-şi poate duce produsele pe piaţă şi nici nu poate achiziţiona echipamente pe piaţă…

Comunismul a încercat să împingă în faţă modernizarea României, în care există o mare diferenţă între zona agriculturii şi cea a industriei, între satul adaptat agriculturii din preistorie (neolitic) şi oraşele occidentalizate, puţine câte erau. Dar a creat un conflict, nu l-a rezolvat şi, acum, noi revenim, de fapt, la rezolvarea acelui conflict între modernitate şi tradiţie, între oraş şi sat. Suntem, într-un fel, la nivelul Franţei, dacă vorbim de această evoluţie, care are loc la bază în profunzime…

Nu cred că sunt utile aceste comparaţii… Sigur că, în clipa de faţă, de pildă, ruralul în România reprezintă 47%. Aceasta este ponderea ruralului în populaţia României… Dar problema gravă este că se petrece, pe de o parte, nu numai o simplă îmbătrânire demografică, ci şi o îmbătrânire a formelor sociale. Există o îmbătrânire a formelor sociale corelativ cu îmbătrânirea demografică propriu-zisă. În al doilea rând, sunt probleme legate de bruscul, brutalul deficit de populaţie care apare în rural. Sunt sate care, acum doi ani, aveau, la înscrierea în învăţământul general, 60 de copii, iar acum sunt 3 copii. Deficitul acesta este o urmare a migraţiei masive. Cei care migrează pentru muncă sunt tinerii, mai ales cei din mediul rural şi, în felul acesta, în spaţiul rural apare şi o criză şcolară, şi o criză de populaţie ocupată, şi o criză a exploataţiei agricole, şi o criză a familiei. Rămân copiii şi bătrânii, maturii pleacă adesea fără copii. Sau familia pleacă în formă descompletată… Pleacă soţul sau pleacă soţia… Apar foarte multe probleme ca urmare a acestor dezechilibre teribile, provocate de reforme. Reformele reprezintă problema-cheie a României, din 1990 şi până astăzi. Totul ţine de modul în care a fost concepută reforma… Şi reforma a fost concepută de sus în jos, dinspre „ţara legală“, spre „ţara reală“, adică dinspre cei care au creat legile, spre societatea asupra cărora se aplică legile, fără nici un fel de cunoaştere prealabilă, o cercetare a problemelor reale. Dar mai ales reformele s-au făcut fără de ceea ce este atât de important pentru o reformă – organizarea competenţelor în stat. În perioada interbelică, Dimitrie Gusti spunea că reforma ar trebui precedată de un proces de cunoaştere sistematică a trebuinţelor, a nevoilor poporului şi, deopotrivă, de organizarea competenţilor în stat. Şi atunci se poate trece la o reformă de jos în sus, de la ţara reală, spre ţara legală.

„Documente ca «Raportul Tismăneanu» sunt mistificări de la un capăt la altul“

Trăim o perioadă a informatizării şi a globalizării… Oare acest sistem legislativ nu cumva nu face decât să „armonizeze“ lucrurile de la noi cu acest sistem mondial? Legislatorul se uită doar la ceea ce ar trebui să fim în raport cu lumea dezvoltată din punct de vedere economic. În perioada interbelică, nu circula informaţia, nu funcţiona globalizarea, nu funcţiona transnaţionalismul… Reformele puteau fi armonizate cu particularităţile noastre. Şi mi se pare că avem destul, unele ţin de un fond adânc. Acum, această legislaţie nu face decât să ne împingă pe noi toţi, forţat, şocant, într-un sistem, pe care noi, vrând-nevrând, ne adaptăm, sistem despre care aflăm zilnic ceva din mass-media… România, cu aceste crize, este un caz particular, dintre ţările fost-comuniste?

Fiecare ţară, este, într-un fel, un caz particular, ceea ce nu exclude asemănări regionale… Situaţia României este comparabilă cu situaţia generală – cu variaţiuni nesemnificative – din tot sistemul răsăritean. Ea este mai degrabă comprehensibilă în lumina raportului dintre Răsărit şi Occident… Ţine, dacă vreţi, de concepţia care a fost aplicată Răsăritului, în doctrina integrării în Uniunea Europeană, şi care are foarte multe elemente de accelerare, de precipitare, de forţare a fazelor, în contextul proceselor de integrare, cu generarea unor dezechilibre fantastice, pe care societatea, ca atare, nu este capabilă să le rezolve în clipa de faţă. Aş spune, folosind o paradigmă clasică în analiza sistemului lumii moderne, că problema Răsăritului este o problemă generală a periferiilor sistemului mondial modern. Noi am ieşit din periferia sistemului comunist, căci atunci poporul român s-a confruntat cu imperiul comunist, un imperiu care a încercat să deposedeze poporul român şi de cele pământeşti şi de cele cereşti, impunându-i o formă străină de fiinţa lui. Acest imperiu a lucrat antihristic, năzuind o deposedare colectivă de religiozitate, de contactul firesc cu Dumnezeu, a scos religia din şcoli, a marginalizat Biserica, a întemniţat preoţii, a alungat călugării din mănăstiri, a pus la index, sub drastică interdicţie, filosofia, sociologia şi antropologia creştină, a distrus biserici etc. A voit cu tot dinadinsul să rupă omul de legătura cu Dumnezeu, a forţat acest proces… Însă, în acelaşi timp, s-au produs transformări artificiale în raportul omului cu pământul, cu cele pământeşti: sistemul de proprietate, colectivizări forţate etc., etc. Cultura a fost supusă unui regim de opresiune… Documentele care se scriu acum, numite „rapoarte“, ca „Raportul Tismăneanu“, sunt mistificări de la un capăt la altul. În momentul în care cea mai importantă instituţie, care a rezistat comunismului profund, – Biserica -, a fost prezentată acolo ca fiind o instituţie colaboratoare cu sistemul, cu regimul comunist, a instaurat în discursul public minciuna acuzatoare şi agresoare de tip cominternist. Raportul acesta este unul de tip neocominternist, ascunde cu totul responsabilităţile reale pentru instaurarea comunismului, care a fost un regim de ocupaţie, nu unul de extracţie socială şi cu atât mai puţin naţională. A fost un sistem supranaţional, antinaţional, anticreştin. Vă daţi seama ce mistificări implică asemenea rapoarte, subtilizând exact aceste laturi ale sistemului şi deci adevărata răspundere pentru instaurarea regimurilor comuniste care nu este nicidecum în sarcina poporului român, încât nimeni n-ar trebui să ceară scuze în numele poporului român pentru instaurarea comunismului. Alţii au această răspundere şi istoria o va arăta mai devreme ori mai târziu. Esenţa supranaţională şi internaţionalistă a unui atare sistem interzice oricui să lege sistemul de răspunderea vreunui popor, ci de răspunderea unor elite internaţionalist-antinaţionale, anticreştine, supranaţionale.

„O elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi“

Care credeţi că vor fi problemele economice, sociale chiar, la un ritm de dezvoltare accentuată şi forţată? Vă propun să faceţi referire şi la istorie… Am constatat că elita societăţii, nu numai politică, cei care ne conduc, se adaptează foarte uşor la formele occidentale. În schimb, în zona profundă a ansamblului, alcătuit nu neapărat din mase, ci din individualităţi accentuate, cum sunt românii, lucrurile merg mai lent. Istoria şi civilizaţia ne arată că suntem prevăzători, conservatori, atunci când trebuie să schimbăm, să acţionăm.

O adaptarea prea rapidă la formele occidentale, ca a acelora la care vă referiţi, este o adaptare mediocră. În clipa de faţă, una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale. Până la urmă, o elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi. Altminteri, elita respectivă este o simplă închipuire… Sunt oameni închipuiţi, cu pretenţii foarte înalte, dar care nu ştiu să răspundă somaţiilor societăţii reale şi nici nu sunt legaţi de acestea. Un exemplu, una dintre chestiunile-cheie, care este o variabilă strategică a dezvoltării în orice stat, este problema manualelor din învăţământ. După ce s-a trecut la faza a doua a reformelor şcolare, una dintre problemele cele mai grave din învăţământul românesc se referă tocmai la falsificarea, prin manual, a adevărurilor istorice şi spirituale ale poporului român. Sunt prezentate manuale alternative în care figurile majore ale istoriei poporului român sunt fie minimalizate, fie, chipurile, demitizate, de fapt, falsificate. Istoria românilor este ruptă de orice dimensiune eroică. Istoria este zugrăvită în culorile unui minorat neadevărat… Nu facem discuţii acum pe conţinutul problemelor. Dau un exemplu: în momentul în care Franţa a ieşit din războiul franco-prusac învinsă, înfrântă, cu o demoralizare fantastică a poporului francez, de unde credeţi că au început elitele ei refacerea societăţii franceze? De la manualul de istorie. Manulalele Lavis ale Franţei au readus în discuţie epocile eroice şi au relansat gloria Franţei. Manualele de istorie şi de literatură constituie o variabilă strategică a unui stat… Nu poţi să faci cetăţeni, care să-şi asume statul, să aibă putere şi tărie în acest angajament faţă de stat cu un manual de istorie care le cere să se dezangajeze faţă de figurile istorice şi eroice ale poporului român, ori cu un manual de literatură care invită elevii să se dezangajeze faţă de marile figuri ale literaturii române… Când un intelectual spune că Eminescu este un poet de pus în debara, în momentul acela totul pare pierdut.

Noi nu cumva am absolutizat istoria? Nu a fost istoria o Cenuşăreasă, care s-a plimbat în urma politicului? Noi, în comunism, credeam că istoria se scrie numai cu litere de aur şi aşa va rămâne… Ei bine, toate aceste exagerate demitizări vin firesc, ca un recul acelor exagerări spre solemnitate, spre eroic…

Nu putem scoate noţiunea de adevăr din istorie, oricât de dependentă ar fi istoria de formulele vremii. Există un adevăr care traversează istoria şi există un angajament în istorie şi faţă de istorie.

Poate aceste exagerări sunt răspunsuri la alte exagerări… Comuniştii au asociat naţionalismul cu figurile istorice mari, şi a venit o altă generaţie de istorici, de intelectuali, care sunt împotriva acelei generaţii, care a exagerat şi a fost la mâna comuniştilor…

Da, mă iertaţi, dvs. puteţi pune problema ca fiind o chestiune de acţiune şi reacţiune. Să presupunem că această generaţie ar fi reacţionară, dar împotriva cui?

Totdeauna o generaţie răspunde la exagerările celeilalte generaţii.

Nu-i adevărat, angajamentul unei generaţii este ţara din care face parte, societatea din care face parte. Noi nu putem merge într-o polemică şi într-o zburdălnicie de tipul celei care împinge o generaţie contra altei generaţii la nesfârşit… Fiecare generaţie răspunde la o somaţie, care este somaţia ţării, a societăţii respective, pentru epoca respectivă.

Situaţia nu e similară, cumva, cu cea de la 1848, când tânăra generaţie de fii de boieri i-au dezbrăcat pe părinţi de toată autoritatea, nu numai de haine?

Una e să-i dezbraci de autoritate şi alta este, de exemplu, să defăimezi un întreg popor, o întreagă cultură şi o întreagă spiritualitate. Eu nu spun că elita politică comunistă nu trebuia dezbrăcată de autoritate… Foarte bine, dar nu poporul român. Poporul român are autoritate supremă sub cerul acesta, sub acest petic de cer. Nici o altă elită n-are legitimitate în afara şi deasupra poporului român. Îl priveşte pe fiecare să-şi aleagă cultura care îi convine, dar nu are dreptul şi nici îndreptăţirea să defăimeze un popor, o cultură şi o spiritualitate. Asta nu este legitimat de nimic. De nici o revoluţie… Poate de revoluţiile nihiliste, dar ele nu rezistă… A rezistat comunismul?… N-a rezistat… Va rezista acest modernism smintit, împotriva adevărului şi împotriva spiritualităţii unui popor? Nu va rezista. Cât o să mergem cu aşa ceva şi ce nevoie avem de asta?

Sociologia-Azi.Ro