Sociologii în câmpul diplomaţiei. România la ONU, acum 70 de ani.

ROMÂNIA LA ONU, ACUM 70 DE ANI

(Proiectul profesorului Dimitrie Gusti de creare

a unui Institut internaţional pentru cunoaşterea Naţiunilor)

                                                                                    Dr. Ioan C. Popa, cercetător asociat

„Dimitrie Gusti este profesor de Sociologie la Universitatea din Bucureşti. Fost ministru al Educaţiei Naţionale din România, preşedinte al celui de-al XIV-lea Congres internaţional de Sociologie, fost preşedinte al Academiei Române, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris, preşedinte al Consiliului naţional al Cercetării ştiinţifice din România, fost comisar general al Pavilionului românesc la Expoziţia internaţională de la Paris (1937) şi al Expoziţiei internaţionale de la New-York (1939), Mare ofiţer al Legiunii de Onoare, deţinător al Medaliei de Aur şi al titlului de cetăţean de onoare al oraşului New-York…”.

Aceasta era cartea de vizită a savantului Dimitrie Gusti pe care prestigioasa revistă „La Republique Francaise”, din New York, o prezenta în iunie 1946, ca preambul la reproducerea textului unei faimoase comunicări pe care socologul român o susţinuse cu doar o lună înainte la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris. Tema conferinţei: Vers une conception realiste et scientifique de la paix.

Preliminarii. În 2015 se împlinesc 70 de ani de la crearea ONU şi 60 de ani de la primirea României în această organizaţie.

România a devenit membru al ONU în 1955, la 10 ani după fondarea organizaţiei mondiale. În anii 1945-1946, când a fost adoptată Carta ONU şi se derulau primele întâlniri ale membrilor fondatori ai noii organizaţii dedicate promovării păcii universale, România avea un statut internaţional incert: angrenată iniţial în războiul împotriva URSS, din august 1944 a trecut cu toate forţele de partea aliaţilor şi a terminat în tabăra învingătorilor. Configuraţia sa teritorială avea să fie consfiinţită la Paris, în 1947, iar regimul politic se schimba din mers, sub supravegherea atentă a sovieticilor.

URSS a tratat de la început România ca ţară învinsă, iar Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 consemna acest lucru, în pofida protestelor delegaţiei române conduse de Lucreţiu Pătrăşcanu, în faţa lui V. Molotov. În tabăra aliaţilor occidentali, percepţiile în privinţa României erau sensibil diferite de cele ale sovieticilor. Statura României, unul dintre cei mai activi membri ai Societăţii Naţiunilor, precursoarea ONU, în perioada interbelică, şi nivelul înalt al comunităţii ştiinţifice şi academice române se bucurau de respect şi recunoaştere care pot părea astăzi aproape neverosimile. Deşi oficial nu s-a numărat printre fondatori,  România a fost prezentă, totuşi, într-o manieră cu totul inedită la debutul activităţilor ONU.

Academia Română – laborator de idei pentru ONU. În împrejurările tulburi pentru ţară, dar şi pe fondul unor mari speranţe pe care omenirea şi le punea într-o mai bună organizare a lumii după război, în sânul Academiei Române se naşte ideea creării unui instrument de cercetare ştiinţifică pus în slujba înfăptuirii marilor idealuri de pace ale noii organizaţii mondiale.

Reluând unele preocupări anterioare privind nevoia unei ştiinţe a naţiunii, Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti, îşi prezintă la 8 martie 1946, în faţa membrilor Academiei Române, proiectul său referitor la înfiinţarea unui Institut de Cercetare Socială a Naţiunilor în subordinea ONU, inspirându-se după modelul Institutului Social Român creat de el însuşi cu două decenii şi jumătate în urmă. El susţinea că „o mai bună cunoştinţă a Naţiunilor despre ele însele va aduce după sine o mai bună cunoştere şi înţelegere a intereselor lor sociale şi economice şi a aspiraţiilor lor etice, şi deci o mai solidă cimentare a Unităţii lor…, înţelegerea mutuală şi încrederea reciprocă, adică adevărata şi reala organizaţie mondială către o pace durabilă, către progres şi prosperitate”.

Cu acceptul membrilor Academiei Române, D. Gusti porneşte imediat într-o lungă călătorie în străinătate pentru promovarea proiectului. După scurte escale în Palestina şi Liban, ajunge în Franţa, iar la 20 mai 1946 susţine la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris o expunere cu titlul Vers une conception realiste et scientifique de la paix, în care sociologul român îşi făcea cunoscute ideile despre cauzele eşecului Societăţii Naţiunilor în perioada interbelică şi avansa în premieră ideea înfiinţării unui Institut Social de Cercetare a Naţiunilor pentru mai buna cunoaştere a lumii, ca premisă a edificării unei păci durabile şi a prevenirii unor noi războaie.

            Popasul de la Paris a oferit primul prilej internaţional pentru a verifica viabilitatea acestor idei şi pentru a le da o configuraţie mai precisă, test trecut cu succes deoarece, aşa cum declara în final preşedintele Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, membrii săi „s-au declarat de acord cu proiectul”. Mai mult, ecourile elogioase din Franţa ajung înaintea sa peste Ocean, unde prestigioasa revistă La Republique Francaise, din New York, ţinea să menţioneze că „este fericită să fie prima care publică această importantă comunicare făcută de profesorul D. Gusti”.

Acreditat ca ziarist pe lângă prima Adunare Generală a ONU. Următorul pas, decisiv, l-a constituit deplasarea la New York şi intrarea  în contact direct, începând din 6 iulie 1946, cu reprezentanţii comunităţii ştiinţifice americane şi, desigur, cu funcţionarii de rang înalt care tocmai îşi preluau în primire posturile în diversele structuri în curs de constituire ale Catedralei moderne a Păcii, cum denumise un om politic francez noua organizaţie mondială.

După cum singur relata mai târziu, savantul român a obţinut „acces liber la toate manifestările şi organismele ONU graţie unei cărţi de intrare de ziarist,  dobândită punând la dispoziţia Secretariatului cele trei reviste pe care le dirijez, din care două în limba franceză”. Era vorba de Archives pour la Science et la Reforme sociale, Affaires danubiennes şi Sociologia românească. Aşadar, înarmat cu legitimaţie şi curiozitate de jurnalist, dublate de spiritul analitic şi înclinaţia spre detaliu specifice sociologului, Dimitrie Gusti îşi începe cu mult sârg demersurile pentru care Academia Română găsise de cuviinţă că şi românii ar trebui să participe,  într-un fel sau altul, la activităţile ONU.

În primul rând, savantul-jurnalist ne oferă o imagine extrem de sugestivă despre New York, metropola pe care o mai vizitase în 1939 pentru a organiza pavilionul României la Expoziţia internaţională din acest oraş: „New York este ONU în mic… Cea mai mare organizaţie a lumii, creată pentru a face să domnească pacea între oameni, şi-a ales sediul ei permanent în oraşul unde aproape opt milioane de oameni de cele mai deosebite naţionalităţi trăiesc în pace şi cunosc binefacerile armoniei… New York rămâne prin excelenţă oraşul unde cele mai diferite popoare şi rase ştiu să conlucreze şi să convieţuiască în pace… ONU poate găsi deci în oraşul care-i este capitală un exemplu permanent, o sursă de inspiraţie şi o regulă de conduită”.

La 21 octombrie 1946, prezent la deschiderea părţii a doua a primei sesiuni a Adunării Generale a ONU, Dimitrie Gusti consemnează ca un veritabil corespondent de presă cuvântul rostit cu acel prilej de preşedintele SUA, Harry S. Truman, care a început cu o profesiune de credinţă, ce semnifica renunţarea la izolaţionismul de altădată: „După Primul Război Mondial, Statele Unite au refuzat să facă parte din Societatea Naţiunilor; locul nostru a rămas gol la prima şedinţă a Societăţii Naţiunilor. De această dată ţara mea nu numai că este membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar este chiar gazdă”.  În sfârşit, preşedintele Truman încearcă să risipească temerile despre posibilitatea unui nou război mondial, abordând o tonalitate ce se aseamănă uimitor cu cea exprimată constant de Nicolae Titulescu în perioada interbelică: „Nu cred – sublinia preşedintele american – că există divergenţe de interese care  să nu poată fi rezolvate conform principiilor Cartei ONU. Înainte de toate, nu trebuie să permitem ca diferenţele între sistemele economice şi sociale să constituie un obstacol pe drumul păcii… ONU nu este un expedient, ci o asociaţie durabilă a tuturor popoarelor, pentru menţinerea păcii universale”.

Proiectul românesc – primit favorabil de francezi şi americani la ONU.  Convins de faptul că cea mai bună garanţie a păcii constă în lichidarea cauzelor care provoacă războaiele şi încurajat de atmosfera pacifistă care domina în cercurile politice şi academice americane, Dimitrie Gusti a intrat în dialog cu factorii cei mai autorizaţi care puteau să evalueze şi să aprobe  crearea unui institut specializat al ONU pentru cercetarea naţiunilor.

Conform unui ample comunicări pe care, după revenirea la Bucureşti, profesorul D. Gusti a prezentat-o plenului Academiei Române, la 11 iulie 1947, intitulată „Un an de activitate în afară de ţară. Crearea Institutului Social al Naţiunilor”, iniţiativa românească a găsit ecou în primul rând la nivelul reprezentanţilor Franţei în structurile de conducere ale ONU. Secretarul general adjunct al organizaţiei, Henri Laugier, fost profesor de ştiinţe experimentale la Sorbona, reprezentant al Secretariatului general în Consiliul Economic şi Social, care luase cunoştinţă cu entuziasm de expunerea profesorului Gusti de la Academia din Paris, i-a transmis primele încurajări: „Programul este magnific. Propunerile au întreaga mea adeziune. Sunt tocmai ceea ce ne trebuie. Şi noi am lucrat în această direcţie, dar dumneata ne dai ceva complet şi bine închegat”.

Concomitent cu eforturile pentru ajustarea planului în conformitate cu exigenţele şi bugetul Consiliului Economic şi Social, profesorul Gusti a intrat în contact cu reprezentanţii cercurilor ştiinţifice şi academice americane, în frunte cu Robert Morrison Mac Iver, profesor de filosofie politică şi sociologie la Columbia University, considerat la timpul respectiv decanul sociologilor americani. Acesta s-a declarat de acord cu proiectul românesc şi cu ideea că este necesară o instituţie nouă, în afara guvernelor, care să reprezinte liber naţiunile, menită să completeze ONU pentru a o servi mai bine şi a o ajuta la îndeplinirea nobilelor şi marilor ei scopuri. După mai multe întâlniri de lucru, la 6 noiembrie 1946 s-a hotărât ca noua instituţie să se numească Institutul Social al Naţiunilor (Social Institute of Nations), iar la 15 ianuarie 1947, într-o şedinţă ţinută la Clubul Harvard din New York, cu participarea reprezentanţilor în ştiinţe sociale din SUA, Mexic, Cehoslovacia, Canada, Jugoslavia, Franţa, Spania (republicană) şi România, profesorul Dimitrie Gusti, ca autor al ideii creării Institutului, a fost desemnat să redacteze programul de lucru. Cu acelaşi prilej, a fost aleasă structura de conducere a Institutului: preşedinte – Robert M. Mac Iver; vicepreşedinţi – Dimitrie Gusti şi Boris Mirkine-Gutzevitch (belgian, membru corespondent al Academiei Române); secretar general – doamna Ruth Benedikt (profesor de antropologie la Columbia University, autoare a unei lucrări despre cultura poporului român).

După 25 de ani de la crearea  Institutului Social Român, afirma cu mândrie profesorul D. Gusti în faţa colegilor din cadrul Academiei Române, după revenirea în ţară, „iată, în New York, Institutul românesc a devenit un model şi i s-a adus o recunoaştere, nu numai metodei de lucru, de către Consiliul Economic şi Social şi de sociologii americani, dar chiar prin însuşirea titlului pentru o instituţie creată a aplica această metodă la cercetările mai vaste ale tuturor Naţiunilor”.              

Să mai amintim că, în preajma deschiderii sesiunii Adunării Generale a ONU din toamna anului 1946, Academiile din Philadelphia şi Washington au organizat manifestări pentru cultivarea şi studierea spiritului de colaborare internaţională. Din cele 29 de academii străine invitate, Academia Română ocupa locul al 16-lea în ordinea vechimii înfiinţării lor, iar în semn de respect, profesorului Dimitrie Gusti, ca reprezentant al celui mai înalt for ştiinţific românesc, i s-a oferit un loc la masa de onoare şi a fost desemnat să ia cuvântul printre cei cinci vorbitori oficiali.

În loc de epilog. Fără îndoială, dacă ar fi să luăm în calcul valoarea ştiinţei româneşti şi recunoaşterea sa internaţională, România se poziţiona la finele celui de-al Doilea Război Mondial pe un loc onorabil, demnă de respect şi simpatie în constelaţia multicoloră a naţiunilor lumii. Conjunctura istorică generală, dar mai ales regională, a deturnat însă România de la cursul unei evoluţii fireşti, conformă cu vocaţia pe care şi-o confirmase cu prisosinţă în perioada interbelică… În 1948, procesul de comunizare şi sovietizare a ţării atinge un punct critic. Sunt desfiinţate sau anihilate instituţiile reprezentative ale ştiinţei şi culturii naţionale. Mulţi dintre cei mai prestigioşi membri ai Academiei sunt scoşi din această instituţie de elită a Statului Român şi trimişi la puşcărie sau, în cel mai bun caz, marginalizaţi şi umiliţi. Printre ei, şi savantul Dimitrie Gusti, un mare patriot.

Sursa foto: www.balcanii.ro

Shortlink: