Neuroștiința și calea spre pedagogia învățării emoționale. 5 prelegeri de Ilie Bădescu

vol I pentru atelierele bursierilor POSTDRU

(urmate de 5 excerpte referitoare la un model occidental de programă școlară

privind „Învățarea emoțională” – SEL)[1]

Prelegerea 1: De la „harta corporală a emoțiilor” la noologia evagriană

Noile științe, între care și epigenetica, readuc în discuție chestiunea raportului dintre religie și știință. Cu redeschiderea dosarului epistemologic al acestui raport se ivesc și capcanele „naturalismului metodologic” prin care putem aluneca ușor spre un neo-deism cu atât mai viclean cu cât își face aliat din cele mai bune intenții. Multe dintre descoperirile cercetărilor recente din domeniul psihologiei cognitive ori al epigeneticii sunt adeseori invocate ca suport pentru un fel de retropatristică eronată, adică pentru o retraducere a patristicii în termenii și cu nuanțele acestor științe. Retroptristica este un domeniu relevant dacă înțelegem caracterul de învățături al scrierilor patristice și nu de antologie de texte „științifice”, pe care am fi îndrituiți să le adaptăm mereu la noul spirit științific. Un asemenea risc răzabte și din creționismul aplicat la lectura Bibliei prin care se induce un fel de idee bizară că Biblia trebuie mereu retradusă în și prin termenii științelor zilei, cee ace este o mare eroare și o mare primejdie. Învățăturile biblice și prin ele cele patristice sunt perene ca învățături revelate în vreme ce științele sunu falsifiabile și deci tranzitorii. Învățăturile biblice și cele patristice pot fi aduse în actualitate prin aprofubndări trăitoare nu prin traduceri folosindu-ne de corpusul terminologic falsifiabil al ultimelor științe. Există deci o utilizare eronată a retropatristicii ceea ce nu anulează sugestia bună a termenului însuși de retropatristică adică de întoarcere la actualitatea perenă a învățăturilor patristice. Am resimțit de acum circa 15 ani capcanele acestei retropatristici eronate, adică ale unei traduceri retroactive a scrierilor patristice ca și cum învățăturile Sfinților Părinți și-ar fi ales să înainteze prin aceste cercetări și descoperiri, sarcina noastră fiind doar aceea de a semnala echivalențele semasiologice ale celor două câmpuri semantice. Riscul acestui reducționism nu este nou. El s-a ilustrat chiar pe vremea Sf Părinți când s-a crezut că termenii patristici sunt o simplă translație din filosofii greci în textul patristic. Începea atunci istoria retropatristicii. Eroarea acestei înțelegeri provine din inabilitatea de a sesiza că textul patristic și termenii aparent echivalenți cuprind de fapt o vastă operație restauratoare, ceea ce este esența actului învățătoresc. Sfinții Părinți au readus noțiunile antropologiei, sociologiei, psihologiei, eticii și filosofiei antichității la sensul lor originar adică la înțelesul apodictic sădit de Dumnezeu în logosfera pământenilor prin lucrarea tainică a Cuvântului dintâi. Se năștea astfel noologia patristică și deci se puneau fundamentele curentului noologic în istoria spirituală a omenirii confruntată prin epoci și civilizații cu primejdia îndepărtărilor semasiologice de la înțelsurile divine ale lucrurilor, făpturilor și întâmplărilor oemenești. Patristica este, în fapt, ofensiva Bibliei asupra tuturor deviațiilor posible și acest model de reasertare biblică a Logosului în dinámica secundară a logosferei devine el însuși unul exemplar, adică îmbracă un carácter paradigmatic, învățătoresc. Asistăm astăzi la o nouă provocare care induce multe devieri și astfel se deschide época unei noi ofensive scripturistice după modelul patristic. Altminteri spus, revine în actualitate Noologia cu fundamentare biblică, mai ales că noile descoperiri ne împing foarte abil spre un fel de neognosticism, prevenit la vremea lor de Sfinții Părinți. Revenirea la textul și deci la învățătura patristică un poate fi una directă, ci mediată de reasertarea noologiei, ca domeniu mijlocitor și deci ca laborator al actului neopatristic restaurator, adică al actului învățătoresc. Putem boteza demersul acesta chiar cu numele de retropatristică ori putem să-l asimilăm neopatristicii pur și simple. Îl preferăm pe cel de retropatristică pentru a sublinia că un e vorba de o dezvoltare a patristicii ci pur și simple de o aprofundarea demersului de tip patristic (deci despre o abordare paradigmatică, în sens kuhnian). Altminteri spus, la textul patristic apelăm în cadrul actului învățătoresc, chemând învățăturile să ne călăuzească în hățișurile noilor științe și nicidecum prin traduceri, adică prin echivalări semasiologice ale câmpurilor noosice. Textul patristic este îndrumător un este unul descriptiv. El ne furnizează organonul învățătoresc al invocării (chemării) Cuvântului călăuzitor, ca să ne călăuzească înțelegerea și deci să ne mijocească accesarea înțelesurilor noi și a celor vechi. În această accepție, ne dăm seama că ori de câte ori dorim să ne apropriem noile științe n-o putem face direct, ci prin mijloocirea unui demers specific pe care l-am încadrat noologiei. Când e vorba despre societate noologia este sociologică și tot astfel poate fi antropologică, epigenetică, psihologică, economică, politică etc. În felul acesta putem preveni alunecările deiste, teosofice etc., adică toată gama alunecărilor neognostice. Desigur că aducerea la raport a noii cunoșateri este o necesitate și apologética biblică nici un poate înainta altfel. Un demers ca cel inițiat de televiziunea Trinitas, de pildă, este salutar și lucrarea prof diacon Sorin Mihalache trebuie salutată și încurajată. Tot astfel trebuie întâmpinate cu înțelegere abordările creaționsite, noile studii prin care știința încearcă să aducă susțineri experimentale veracității transcendentale a fenomenelor de credință, a celor mistice etc. Pe de altă parte, tocmai această nouă platformă florală ne somează să examinăm dosarul chestiunii din perspectiva noologiei, adică a lămuririi modului de utilizare a învățăturilor în actul cognitiv și în cel apologetic deopotrivă. Ne vom referi, cum am mai făcut-o, la câteva contribuții care vin aparent confirmativ spre scrierile patristice și pot induce atitudini trumfaliste care sunt un ghid periculos. Voi relua dosarul chestiunii printr-o serie de conferințe (prelegeri) îndreptătoare (reluând contribuții mai vechi pentru a le reașeza în fluxul noilor demonstrații). La teoría lui Goleman a inteligenței emoționale am reacționat în două rânduri și voi readuce textul de ieri în actualitatea frământărilor de azi. Revenirea este stimulată tocmai de descoperiri mai recente raduse în discuția televiziunii Trinitas prin osteneala inițiatorului rubricii Lumina celui Nevăzut. Să pornim chiar de la celebra hartă corporală a emoțiilor datorată cercetărilor foarte recente de neuropsihologie. Iată celebra hartă comentată și de Sorin Mihalache pe blogul său.

Harta corporală a emoțiilor a fost alcătuită în urma unui experiment realizat asupra unui lot de 700 de personae din țări diferite și rezultatele au fost publicate în 31 decembrie 2013 în Proceedings of The National Academy of Sciences[2]

Orice comentariu patristic al noilor descoperiri poate să cadă în captivitatea paradigmei folosite de neuroștiința occidentală. Să repetăm, pentru corectitudine, considerațiile pertinente cuprinse în comentariul dlui Sorin Mihalache. „De asemenea, zonele corporale active în starea de Uimire (Suprindere) confirmă ceea ce era îndeobşte cunoscut, că uimirea este, prin excelenţă, şi emoţie şi cogniţie. Se poate observa cum si capul şi zona toracică, corepunzătoare creierului şi inimii, sunt intens active. La polul opus, Depresia scoate din uz cea mai mare parte din corp. Şi în realitate, în depresie, tonusul muscular e scăzut, empatia de asemenea e scăzută, iar sarcinile cognitive sunt cu greu duse la îndeplinire. Pe de altă parte, Tristeţea pare a fi o Depresie cu un pic mai multă activitate cognitivă şi emoţii. Dispreţul (Contempt) şi Invidia (Envy) sunt resimţite mai mult la nivelul capului, în timp ce Anxietatea şi mai ales Dezgustul antrenează senzaţii şi în zona mediană, la nivelul intestinelor. În fine, spre deosebire de Furie, Frica şi Ruşinea sunt resimţite şi în stomac”[3] Lucrurile sunt prezentate descriptiv și deci pertinent în comentariul tocmai citat, deși întâmpinăm cu o anume rezervă concluzia: „Aşadar, suntem în plină antropologie spirituală, întrucât, cum se afirmă în Tradiţia Patristică, tot ceea ce se întâmplă în suflet se imprimă în trup”. (ibidem). Este drept că tot ceea ce se întâmplă în suflet se imprimă în trup, dar o parte dintre emoțiile din tabela autorilor occidentali nu-și au originea în suflet ci chiar în trup ori, eventual în intelectul rupt de întregitatea făpturii. Problema este așadar că prin studii ca cel la care face trimiteri profesorul ieșean nu suntem în plină antropologie spirituală ci în plină antropologie imanentistă și autonomistă, încât pe temeiul acestor studii nu putem îndreptăți scrierile patristice ci cel mult putem chema studiile patristice, cum și face profesorul ieșean, pentru a preveni confuziile. Să lămurim în continuare. Dacă privim tabloul autorilor occidentali vom sesiza în primul rând că acesta seamănă cu un fel de tabel al elementelor emoționale din care s-ar compune, în viziunea lor, substanța lumii și a cunoașterii.

Lari Nummenmaa de la Universitatea Aalto ca și colegii ei nu depășesc, însă, paradigma naturalismului metodologic doar că mută locul exprimării actului cognitiv din câmpul strict intelectual în cel al emoțiilor corporale. Prima observație care se cere făcută este că emoțiile nu pot fi etalate pe un displei orizontal, căci țin de câmpuri despărțite de abisuri și trecerea de la un câmp emoțional la altul nu este o simplă translație orizontală ci este expresia unui salt ontologic. Aceasta este limita teoriilor lui Goleman, ale lui Damasio, Richard Davidson și evident ale lui Lauri Nummenmaa. Toți sunt încarcerați în paradigma pozitivismului occidental deși studiile lor au lărgit fudația cercetărilor asupra proceselor cognitive sesizând autonomia cognitivă a emoțiilor. Ceea ce este interesant în harta corporală a emoțiilor ține, însă, de o altă fațetă și anume de faptul că readuc în actualitate o învățătură descoperită nouă de noologia Sf Evagrie Ponticul prin care suntem îndrumați să descoperim că făptura nu este nimic altceva decât o gradație de lumină, așa cum la prima vedere par a confirma și descoperirile hărții corporale a emoțiilor. Și totuși harta emoțiilor ne propune un tabloul orizontal în care emoțiile au, în gradații diferite, funcții cognitive și inteligență proprie. Noologia creștină ne spune însă că nu există cunoaștere în afara cunoașterii lui Dumnezeu, deci în afara corpurilor luminoase, ceea ce ne arată că emoțiile nu au în sine o funcție cognitivă, altfel spus, nu există inteligență emoțională, ci doar inteligență pneumatică, supusă, în corpul nostru, (mai exact spus, în faptura noastră) unor modulații, gradațiilor de lumină. Acestea sunt doar atestate de emoții nu însă induse de emoții. Emoțiile sunt doar canale ale inteligenței nu sunt sursa inteligenței și nu sunt inteligente ele însele. Să revedem textul Sf Evagrie Ponticul ca să ne dumirim, dar, mai întâi, să ne oprim asupra distincției dintre inteligența emoțională și sentimentele inteligente.

Prelegerea 2: Noologia evagriană și teoria inteligenței emoționale. Imperativul retropatristicii

Noologia evagriană a scării ne ajută să depășim capcana imanentistă pe care o induc studii ale neuroștiinței ca cele tocmai invocate[4].

Pe această scară, între om şi Dumnezeu şi, îrnlăuntrul acestui urcuş, între psychai şi nous, pe treapta cea mai de jos se află „oamenii nelegiuiţi”, „căzuţi pradă patimilor dezlănţuite [şi care] sunt asimilaţi demonilor, deci categoriei inferioare de suflete căzute. Acestora le-a fost atribuit un tip de contemplaţie greoaie sau comună”[5]. Este treapta „gradului zero al cunoaşterii” şi deci al vidului înălţării. Prin urmare, în viziunea evagriană, care este cea comună tuturor părinților pustiei egiptene, o parte din tabloul lui Nummanmaa și colaboratorii sunt în afara cunoașterii, în întunericul cel mai din afară. Acele emoții nu-și au sursa în suflet. ci în alt „izvor”, din care urcă întunericul în trupul nostru, anticunoașterea și nelegiuirea. „Nelegiuiţii trăiesc asemeni dobitoacelor, supuşi instinctelor, epithymiei”[6]: „Întreaga natură se împarte în trei «zone»: asupra uneia domneşte viaţa, asupra celei de-a doua [domnesc] moartea şi viaţa, iar asupra celei de-a treia [domneşte] doar moartea”[7]. Chiar şi în acestea „se păstrează germenele binelui”, care este „doar îngropat sub crusta groasă a patimilor”[8]. Prin urmare, scara luminii coboară germinal (deci ca pură virtualitate, ca „zero dinamic”, precum se exprima Eminescu), ca germene al binelui, cum ne spune Sf Evagrie Ponticul, în inima întunericului, iar procesul acesta se repetă cu fiecare corp. Ne putem întreba dacă lumea de azi, aşa de masiv căzută pradă tuturor patimilor, aflată sub puterile întunecate ale statului magic şi ale idolatriilor de tot felul, de la idolatria consumului la idolatria ideologiilor, n-a căzut sub stăpânirea morţii. „Toţi oamenii se nasc buni, însă liberul arbitru îi face diferiţi unii de ceilalţi”[9]. Prin urmare, epigenetica este planul de revelare a virtualului pur și luptător ca să corecteze eroarea actualizărilor întunecate ale patimilor prin care întunercul tinde să copleșească lumina iar lucrul acesta ni-l arată corporeitățile induse de caleidoscopul emotivității.

Noologia evagriană se suprapune în mare măsură cu această „ştiinţă” a celor trei trepte, ştiinţă reconstituită de Evagrie pornind de la cel ce face experienţa cea mai deplină a înălţării, călugărul. Acesta este, de aceea, prototipul „nevoitorului” smerit, a celui ce se nevoieşte spre a dobândi înălţare şi deci mântuire. Prin el triumfă timpul ascensional, asincron faţă de timpul istoric, al materialităţii şi al istoriei. Treptele ascensiunii sau urcării sunt: a) o primă treaptă, cu trei grade ascensionale: epithymia (treapta cea mai de jos, a celor supuşi instinctelor), hesychia („stare de linişte mai curând somatică decât psihică”[10]) şi nepătimirea sau apatheia. („Aşa să înainteze călugărul, lăsând în urmă-i orice materie a lumii şi îndreptându-se spre minunatele şi măreţele trofee ale isihiei”[11]).

Cu dobândirea hesychiei încep exerciţiile «practicii» (praktike) („practica este metoda duhovnicească prin care se curăţeşte partea pasională a sufletului”[12]). La capătul practicii vei dobândi nepătimirea sau apatheia, „sfârşitul practic al ascezei creştine”.

Epithymia, isihia şi apatheia sunt cele trei grade de pe prima treaptă a urcării duhovniceşti a omului. De aici se poate ajunge la treapta a doua spirtuală, foarte grea, care este aceea a „gnostiki-ei”.

„Gnosticul practică două feluri de contemplaţie (theoria): prima (“contemplaţia naturală”) are ca obiect universul făpturilor, în vreme ce obiectul celei de-a doua (numită theologia) este Dumnezeu Însuşi”[13]. „La rândul său, contemplaţia naturală se împarte în 1) contemplaţia naturală secundă (având ca obiect logosul interior al fiinţelor vizibile) şi 2) contemplaţia naturală primară (având ca obiect fiinţe invizibile şi spirituale, adică îngeri)”[14].

Noologia evagriană este, aş spune, compusă din două părţi – noologia practică (praktike) şi noologia gnostică (gnostike) – şi are în centru, pe de o parte, misterul trupului (trupul ca darul cel mai de preţ şi ca primejdia sau ameninţarea cea mai mare pentru om) şi, pe de alta, misterul sufletului. Întreaga viaţă a omului pare a fi dedicată cuceririi trupului, şi, abia prin această cucerire, prin această biruinţă în trup şi asupra celor trupeşti, contemplaţiei lui Dumnezeu. Numai prin hesychia şi prin apatheia poate omul să cucerească treapta a doua, gnostike. În această luptă se intervine și harta corporală a emoțiilor. Ce putem spune? Că „strategia” întunericului se folosește de emoțiile inferioare pentru a întârzia corporeitatea pe treapta epithimiei, a istovirii în trup (esența patimilor, aspectul lor înșelător). Dacă aceasta nu va blocha dinamismul corporeității în raport cu tendința ascensională, urmează treapta următoare, hesychia sau starea de liniște somatică, care este departe de a fi tot una cu neutralul din tabloul emoționalității, în care predomnește întunericul. După hesychia urmează apatheia, adică nepătimirea, starea în care emoțiile și-au pierdut puterea, un mai pot incendia sufletul.

„Dacă praktike a putut fi dezvăluită tuturor celor ce au atins hesychia, gnostike pare a fi rezervată unui număr mult mai restrâns de călugări, care au dobândit apatheia imperfectă (nepătimirea perfectă aparţinându-le îngerilor)”[15]. Subînţelegem că factorii asincroni, deci prezenţa lucrătoare a Duhului Sfânt în formele comprehensibile ale rugăciunii, sfinţeniei, altruismului, milei, vocaţiei, virtuţilor, exemplarităţii, geniului, eroismului cotidian sau excepţional etc., capătă cadru de maximă actualizare pe treapta de sus, unde viaţa este rânduită după cele dumnezeieşti, şi cadru de minimă actualizare pe treapta de jos, treapta epithimiei, unde, practic, predomneşte cel rău, însă numai asupra celui căzut, nu asupra vieţii însăşi ori a naturii, ci numai asupra naturii şi sufletului celui căzut şi asupra celor dimpreună cu el.

Ne dăm seama că noologia evagriană se întemeiază pe o ierarhie care este şi antropologică şi ontologică şi gnoseologică. Această ierarhie lipsește tabelei energiilor trupului. Ierarhia ontologică îmbracă totodată forma scării gnostice şi totodată a unei „scări cosmice”. „Putem spune că omul este imaginea cosmosului, că repetă la scara existenţei lui toate etapele creaţiei cosmosului. Desigur, prin «cosmos» trebuie să înţelegem lumea fiinţelor raţionale căzute prin greşeală şi care se vor înălţa prin mijlocirea lui Hristos. Aşa cum cosmosul este constituit din trei specii: îngeri, oameni şi demoni, tot astfel sufletul omului are o alcătuire tripartită: nous, thymos şi epithymia”[16]. Noologia evagriană este, iată ştiinţa prin excelenţă a fenomenului asincron, adică a tensiunii ireductibile dintre timpul ascensional noologic şi timpul descendent, coborâtor, istoric sau secularist (căci aduce triumful lumii golite de Dumnezeu, de cele sfinte şi deci livrate morţii). Totodată, în lumina învăţăturii evagriene înţelegem că omul are o componentă îngerească în el (nous-ul), una mediană, nici îngerească nici demonică (thymos-ul), putând însă prelua vector îngeresc sau demonic, şi alta care cuprinde în ea alunecarea demonică (epithymia), adică omul devenit pradă dezlănţuirii patimilor, cu cele dinlăuntru ale lui. Tabloul emoțiilor un ne oferă decât o imagine imperfectă a războiului dinlăuntru. Un vorbește decât despre un fel de întuneric și deci de moarte, moartea sau îngroparea în patimi, în emoțiile epitimiei. Însă există, ne spune Sf Evagrie și alte două feluri de a muri prin care putem descifra ceva din taina luminii necreate și deci a emoțiilor pure care preschimbă corporeitățile întunecate în coporalitate luminoasă.

Noologia evagriană nu este încheiată, aşadar, fără partea dedicată „morţii”. Moartea este cadrul şi fenomenul prin care ne devin semi-inteligibile chestiunile legate de „viaţă”, de perechile noosice asincrone: bine şi rău, fiinţă şi existenţă, trup şi suflet etc. Evagrie distinge între „moartea naturală” („situată în afara soteriologiei”, căci e neutră şi se defineşte prin fenomenul separării sufletului de trup), „moartea păcatului” (moartea adusă de păcat,), care este deci energía patimilor, triumful întunericului în trup („dată nu de Dumnezeu, ci de sfinţi ca pedeapsă pentru greşelile comise”[17]) şi, în fine, „moartea a treia”, care-şi are „originea în iertare”, este „moartea faţă de păcat”, „construită pas cu pas, eliberatoare şi înnoitoare”, pe care „chiar omul o pregăteşte în vederea mântuirii”.

Despre aceasta vorbeşte Eminescu atunci când scrie: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”. „Viaţa desăvârşită, scrie Evagrie, înseamnă să ne exersăm în a muri pentru Dumnezeu”.

„Într-adevăr, prin virtutea speranţei, este acelaşi lucru să mori pentru Dumnezeu şi să trăieşti cu Dumnezeu, după cum stă scris: «Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat», adică pentru moartea sa «v-aţi îmbrăcat în Hristos»[18]. Iar Hristos este, cu adevărat, învierea sufletului şi, în ziua de pe urmă, va învia prin puterea lui toate trupurile, îi va face desăvârşiţi în el pe toţi cei ce se împărtăşesc în el şi îi va uni cu Tatăl în desăvârşirea trupului său, spre slăvirea Gloriei Sfintei Treimi”[19].

Prelegerea 3: Sentimentele inteligente

Daniel Goleman a scris o carte cu titlul „Inteligenţa emoţională”[20]. Ideea sa este că impulsurile mârşave, negative, în genere, produc o „dezintegrare a civilizaţiei şi a siguranţei, induc atacuri violente” etc., totul sub „influenţa furiei ucigaşe”. „Nimeni, mai adaugă el, nu este ferit de acest val imprevizibil de ieşiri necontrolate şi regrete; valul acesta pătrunde în viaţa noastră într-un fel sau altul”. Exemplele lui Goleman sunt preluate dintr-o societate cu cea mai înaltă performanţă instrumentală, adică una care a creat o mare civilizaţie dar în cuprinsul căreia apar cazuri care ilustrează o emoţionalitate subanimalică. „La o şcoală din cartier un puşti a fost cuprins brusc de furie şi a vopsit cu vopsea toate băncile şcolii, calculatoarele şi imprimantele, vandalizând totodată şi o maşină din parcarea şcolii” (ibidem). Suita de exemplificări poate continua şi starea aceasta este consemnată deopotrivă la tineri şi la maturi. „În cazul victimelor minore sub 12 ani, 57% dintre criminali sunt părinţii lor naturali sau părinţii vitregi (…) Bătaia fatală porneşte de la „infracţiuni” cum ar fi faptul că un copil stă încremenit în faţa televizorului, plânge sau şi-a murdărit scutecele. Un tânăr german este judecat pentru că a omorât cinci turcoaice într-un incendiu pe care l-a provocat în timp ce acestea dormeau (…). El s-a justificat spunând că nu-şi găsea niciodată slujbă, bea prea mult şi totul din vina străinilor. Cu o voce care abia se auzea, el a pledat: Îmi pare cumplit de rău pentru ceea ce am făcut şi mi-e îngrozitor de ruşine”[21]. Toate aceste cazuri au în comun acelaşi tip de impuls care i-a împins la crimă ori la infracţionalitate, într-un cuvânt, la un gest necugetat, de fapt, la o împietrire a inimii ca şi cum te-ar fi luat în stăpânire un duh mut. Goleman socoteşte că diferenţa dintre cel dispus să săvârşească fapta rea şi cel care se apără de ea ar consta cel mai adesea în „capacitatea numită inteligenţă emoţională, care include autocontrolul, zelul, perseverenţa, şi capacitatea de automotivare. Toate acestea, mai precizează Goleman, le pot fi insuflate copiilor, fapt care le va acorda o şansă mai mare, independent de potenţialul intelectual primit pe linie genetică”[22]. Analiza şi exemplificările lui Goleman induc nedumeriri şi anumite întrebări. Care este rădăcina impulsului mârşav? Dacă există o inteligenţă emoţională, cum se explică faptul că în anumite situaţii emoţiile sunt inteligente, în altele sunt neinteligente? De ce unele persoane reuşesc să-şi controleze emoţiile altele nu? Dacă admitem ipoteza inteligenţei emoţionale, atunci trebuie să ne întrebăm cine pune pragul dintre partea inteligentă şi partea neinteligentă a emoţiilor? Mai apoi, presupunând că un copil capătă mai multe şanse dacă i se vor insufla acele aptitudini emoţionale care descriu inteligenţa emoţională, iarăşi trebuie să ne întrebăm, cine va fi cel ce va fi capabil să împlinească o atare operaţie? Va fi părintele, va fi profesorul, va fi co-vârstnicul său, cu care se nimereşte să fie în aceleaşi locuri, participând la aceiaşi joacă? Şi dacă aceştia ar fi chemaţi s-o facă, ce mijloace ar avea la dispoziţie ca s-o poată face? Toate acestea sunt întrebări care fac demersul lui Goleman nesigur încât admiţând provocarea teoriei sale vom căuta răspunsul în altă direcţie, sugerată de noologie. În viziunea noologiei, există în lume energii necreate, latenţe sufleteşti, care pot fi actualizate numai prin anumite tipuri de trăiri şi anume prin trăirile curate, înălţătoare. Acesta sunt, la rândul lor fixate în cadre noologice sau spirituale şi în latenţe sufleteşti care pot fi asimilate la ceea ce am putea desemna printr-o noţiune înrudită cu cea a lui Goleman şi anume prin conceptul de sentimente inteligente[23]. Numai aşa putem înţelege de ce acelaşi individ poate fi emoţional inteligent şi tot el poate fi şi emoţional neinteligent. Fiindcă, într-un caz el s-a lăsat călăuzit de sentimente inteligente, în altul de impulsuri viclene[24]. Există sentimente inteligente şi sentimente neinteligente, care aduc în conduita noastră îndrumările viclene adică îndrumările călăuzei (impersonate, cum ar spune Goffman) care vrea să ne piardă. Despărţirea apelor şi a lumilor se petrece, aşadar, în amonte, mai înainte de a se descărca în emoţii. Cel ce stăruie în trăiri dominate de sentimente inteligente va fi ferit de valul impulsurilor mârşave. Sentimentul familial, de pildă, este un sentiment inteligent. Sentimentul religios, derivat din religia iubirii (cel mai inteligent sentiment dintre toate), este un sentiment capabil să dezvolte o inteligenţă de tip holistic. Sentimentul prieteniei curate, al amiciţiei spirituale, ca şi sentimentul apartenenţei la o echipă, la o lucrare bună, etc. sunt sentimente inteligente. Sentimentul apartenenţei la neamul din care faci parte este un alt sentiment inteligent. Copilul care a fost format în mediul unor astfel de sentimente, în frunte cu sentimentul religios va fi ferit de alunecări spre emoţii distructive. O programa dedicată formării și consolidării sentimentelor inteligente ar trebui să cuprindă capitole dedícate acestor teme și aplicații. Impulsurile care ne conduc spre evoluţii violente, necumpătate se ivesc doar în condiţiile absenţei sentimentelor inteligente ori dacă ai alunecat în sentimente neinteligente. Sentimentele care se nasc din patimi sunt neinteligente şi se fac de regulă sediu pentru succedaneele inteligenţei, adică pentru viclenie, zeflemea, trufie care, de fapt, este perdeaua inabilă a prostiei omeneşti. Când un sentiment este inteligent el dezvoltă în om putere, stabilitate, siguranţă de sine, securitate, bunătate, dragoste de alţii şi de sine, altruism, bucurie etc. Când sentimentul se naşte din patimi, insul îşi pierde treptat buna orientare, se închide în sine, devine captiv stării lui de simţire, devine orgolios, sclav al unei trufii viclene, se închipuie stăpân pe sine şi ca atare neîndatorat nimănui, nici chiar părinţilor săi, se crede în toate îndreptăţit şi neînţeles, este confiscat de evoluţii paranoide. Sentimentele tind, în genere, să se autonomizeze, instituind în dinamismele existenţei nuclee sufleteşti expansionare, pe raza unor spaţii sufleteşti a căror intensitate variază după o lege proprie, insuficient cercetată.

Sentimentele inteligente ascultă de legea pragurilor critice numită şi legea Weber-Fechner, după numele celor care au descoperit-o. Această lege ne spune că un sentiment dat, cum ar fi de pildă, sentimentul fericirii se preschimbă în opusul său dacă insul trece peste un anume prag critic în sus sau în jos. Fericirea este, iată, un sentiment care-şi cunoaşte limitele, adică este inteligent, nu trece peste pragurile sale optime, iar dacă totuşi insul transgresează acele praguri, sentimentul acesta îl părăseşte, se mută de la el, nu coabitează cu un ins emoțional neinteligent, astfel că fericirea se transformă în opusul ei, în nefericire, plăcerea în durere, sentimentul inteligent se preschimbă în patimă şi beţie. Ca în versurile lui Bacovia, cel ce-a trăit liric pe muchia de cuţit care desparte sentimentul inteligent de beţia lui, transmutându-te în orizontul unei sensibilităţi maladive, a sufletului schilod: „Plouă, plouă, plouă,// vreme de beţie,// şi s-asculţi pustiul:// ce melancolie!”.

Nu cred că există o dovadă mai clară asupra inteligenţei sentimentelor decât cea furnizată de legea Weber-Fechner. Când un sentiment neinteligent pune stăpânire pe noi se petrec transformări psiho-fiziologice în toată fiinţa noastră, atestate de către un mare cunoscător al chestiunii, Valeriu Popa, care avertiza: „Frica micşorează diametrul vaselor de sânge, ca urmare a unei vărsări excesive de adrenalină în sânge. Acest fapt duce la o subalimentare a tuturor organelor, ceea ce cauzează boli organice, cum ar fi boala coronariană  (ischemia), hepatita, impotenţa şi frigiditatea sexuală, boli de piele, nevroze şi psihoze.”[25] Prin urmare, frica nu este sentiment inteligent, el nu ne ghidează spre soluţii eficiente şi, în plus, dăunează grav întregului nostru echilibru.

Ura este un alt sentiment neinteligent căci blochează devenirea noastră sufletească, ne împinge în locuri închise, un fel de închisori ale sufletului, adevărate înfundături sufleteşti din care nu mai poţi ieşi astfel că evoluţia ta spirituală este oprită. Este un fel de oligofrenie a sufletului, este nesimţirea cea împietrită de care se teme aşa de tare, în rugăciunea lui, Sf. Ioan Gură de Aur: „Doamne izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea, de neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită”. Singura vindecare ne vine de la un sentiment inteligent, care, în acest caz, este iertarea, altfel spus, lupta interioară pentru a dobândi izbăvire de furiile urii îmbracă forma iertării ca dinamism complex al afectelor noastre. Ori de câte ori poţi ierta pe cineva ai parte de o bruscă eliberare, aidoma ieşirii din închisoare, asemenea unei deblocări a forţelor sufleteşti, culminând cu disponibilitatea pentru stările de bucurie şi cu sentimentul curăţiei, al purificării. Acelaşi doctor ne spune că instalarea în ură, incapacitatea iertării, ne expun unor boli grave.[26]„Când cineva te jigneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiească prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta ea vine prin moarte Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime. Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.  Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune v-a iradia atât de multă iubire către întreaga lume încât iubirea se va întoarce la tine din belşug”[27].

Curiozitatea este că sentimentele se caută unul pe altul, adică se manifestă grupat, pe familii, încât sentimentul de ură îl atrage şi pe cel de răzbunare, pe cel de mânie, de frustrare, atrage orgolii, închipuiri etc. La rândul său, sentimentul de iubire cheamă spre el şi sentimentul de iertare, de generozitate, de seninătate, de frăţietate etc. Gruparea sentimentelor inteligente în sufletul nostru este lucrarea credinţei, lucrarea energiilor necreate ale Duhului lui Dumnezeu. Religia creştină, de pildă, este religia iubirii şi a iertării. Cât este de straniu să afli dintr-un raport publicat de nişte „sociologi” că persistenţa poporului român în religiozitate este cauza subdezvoltării sale economice. Unghiul acesta de abordare este atât de penibil că aproape nu merită să ieşi în întâmpinarea lui. Direcțiile noi de evoluție a științelor economice contrazice o atare poziție semidoctă. Este suficient să cităm lucrarea lui Sugden dedicată corespondenței senimentelor (o confirmarea teoriei lui A Smith a simpatiei mutuale) ori celebrul „Manual de economía darului”[28]. Sentimentul religios vine împreună cu alte sentimente inteligente, precum ar fi sentimentul iertării, de pildă. Sentimentul de iertare, ca sentiment inteligent, sporeşte libertatea din lume, căci cel ce poate ierta se eliberează din mânia încrâncenată în care l-a „întemniţat” ura şi impulsul răzbunării. Iertarea este singura cale inteligentă către libertate şi deopotrivă către dreptate. Şi unde nu este libertate şi dreptate nu este nici dezvoltare socială sau economică. Iată rolul imens al religiei creștine în dezvoltarea economică a popoarelor. Chestiune demonstrată, de altminteri de un mare sociolog, precum Max Weber. Încât acolo unde este credincioşie există şi potenţial pentru propagare sufletească a libertăţii. Iar acolo unde lipseşte libertatea nu există nici lumină şi nici dezvoltare, ci agresiune şi mediocritate. Dumnezeu este libertate şi adevăr. În sufletele din care a fost alungat Dumnezeu se instaurează teroarea sentimentelor neinteligente şi calea lor este o vale a durerii, a sărăciei şi neputinţelor, a agresiunii şi a terorii. Adică mediul crisalidării dictaturilor. Momentul doi al acestor nefericite „evoluţii” sufleteşti este sărăcia economică nu doar sufletească, anarhia şi tărâmul oligarhiilor. Nu religiozitatea este cauza subdezvoltării, ci absenţa ei, mediocritatea sufletească indusă de slăbirea religiozităţii. Slăbirea religiozităţii este cel mai sigur teren pentru înflorirea otrăvitoare a sentimentelor neinteligente.

Prelegerea 4: Arhiva memoriei personale şi colective

Sentimentele neinteligente devin posesive, se transformă în stăpâni ai sufletului, cum se întâmplă cu mânia, cu ura, cu răzbunarea, cu toate dorinţele, cu trufia etc. De îndată ce ele au înmugurit în sufletul cuiva, îşi adâncesc rădăcinile în adâncurile făpturii şi cresc arborescent, umbrind orice impuls spre seninătate şi orice imbold spre bunătate. Dorinţa aceea pune stăpânire pe energiile sufletului subordonându-le altor direcţii decât cele pentru care au fost sădite în om. De îndată ce cultivi o anume dorinţă devii dependent de ea, şi orice amânare a satisfacerii ei induce frustrare şi agresivitate. Distincţia dintre iubire şi plăcere, de pildă, constă în faptul că prin iubire poţi dărui enorm, prin dorinţă (rădăcina plăcerii) nu poţi să ieşi din tine şi aştepţi totul de la celălalt, ceea ce naşte frustrarea. Anticamera frustrării este, evident, nerăbdarea, încât putem spune că dorinţa te face nerăbdător, nestrunit. Sentimentul acesta poate evolua spre îndreptăţirea de sine şi mai departe, spre căutarea milei, a compătimirii şi totul începe să se adâncească într-o tristeţe parametafizică, pe care o plimbi cu tine peste tot, o aduci în casă, şi astfel casa ta se preschimbă, cum ne lămureşte acelaşi mare doctor sufletesc, pe care l-am citat mai sus, într-o ”groapă de gunoi energetic”. („Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe încercaţi să nu aduceţi sentimente acasă. Ieşiţi în stradă – cu deosebire în locurile înverzite – şi plimbaţi-vă.  Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic. Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă”[29]). Sentimentele inteligente sporesc energiile pozitive din lucruri, din alimente, din relaţiile noastre. Iată ce ne spune acelaşi autor: „Mâncarea ne poate da energii superioare dacă este binecuvântată de Dumnezeu şi este gătită cu devotament spiritual. Cea mai bună măncare, cel mai sănătos meniu natural, se transformă în otravă în corpul dvs., dacă atmosfera în care gătiţi (gândurile şi sentimentele) şi [în care] măncaţi este tensionată”[30].

Despre oamenii cu adevărat inteligenţi spunem că sunt inteligenţi referindu-ne la modul în care s-au apropiat de noi, se raportează la noi. Părinţii inteligenţi sunt cei care vehiculează în felurile lor de a fi şi a se purta cu copiii lor sentimente inteligente sau neinteligente, după caz. Părintele inteligent educă prin exemplu, prin iubire, prin răbdare, prin amânarea reacţiilor imperative, prin temperare etc., adică prin sentimente inteligente. Părintele neinteligent procedează aşa, după acelaşi autor: corectează în public (lipsa răbdării); îşi exprimă auoritatea în formă agresivă (lipsia umorului şi a imaginaţiei); este critic în forme excesive (obstrucţie sufletească); se înfurie la greşelile copilului (mânie); nu se ţine de cuvânt sub motiv că un copil nu este ca un adult (lipsa sensibilităţii, a empatiei, infantilism); lipsa răbdării etc. În toate acestea identificăm sentimente neinteligente. Un părinte neinteligent este, aşadar, un părinte lovit de mediocritate sufletească şi, prin efectele acesteia, şi de mediocritate intelectuală. Dacă reuşeşti să induci copiilor blândeţe, curaj neostentativ, iubire, răbdare şi deci tenacitate neorgolioasă, dialog, modestie, altruism, amânare, respect etc. poţi spune că ai fost un părinte cu sentimente inteligente, căci toate acestea se transmit copiilor numai sub forma sentimentelor tale. Există şanse maxime ca sentimentele tale să devină şi ale copilului tău. Sentimentele inteligente se pot transmite numai prin fapte de viaţă exemplare nu prin moralizare.

Pedagogia sentimentelor este chiar viaţa ta. Cum trăieşti aşa eşti. Sentimentul inteligent are puterea să ne facă să vedem şi faţa ascunsă a lucrurilor, astfel că succesul nu se transformă în beţie, ci în pregătire pentru a te întâlni cu insuccesul şi a-l birui. Sfântul Voevod Ştefan cel Mare, ne spune cronicarul polonez, Duglosz, le ceerea oştenilor şi boierilor să postească 40 de zile după fiecare victorie contra turcilor. Altminteri spus, pedagogia succesului este depozitată în sentimentul inteligent al modestiei discrete (smerenie a semereniei, cum spun părinţii pustiei egiptene) nu în dogoare autoadimirării. Numai modestia ne dă putere să primim criticile şi umilirea înfrângerilor inevitabile. Sentimentul neinteligent al trufiei ne pregăteşte pentru înfrângeri repetate nu pentru transformarea înfrângerilor în victorii. Mircea Eliade spunea că românii au vădit o capacitate extraordinară de a preschimba teroarea istoriei în victorii neaşteptate. Lucrul acesta a fost cu putinţă graţie sinergiei culturii ţărăneşti cu religia smereniei lui Dumnezeu, disponibilității de a practica smerenia ca mod fundamental de viaţă. Din clipa în care au căzut pradă trufiei moderniste, românii zilei şi-au pierdut multe dintre calităţile lor specifice. Modernitatea i-a făcut şi pe români ca pe toţi modernii, orgolioşi, nestatornici, adeseori vulgari, nerespectuoşi etc. Etc. Multe dintre metehnele modernului s-au instalat în sufletul românului văduvindu-l de vechea frumuseşte clasică a ţăranului. Sentimentele omului compun adevărate arhive ale memoriei sale şi aceste arhive îl vor însoţi până la moarte şi după aceea, în viaţa de apoi. Putem spune că sentimentele noastre sunt iadul sau raiul nostru sufletesc. Cu ele trăim aici, cu ele trecem dincolo. Arhiva memoriei sufleteşti este singura prin care noi ne putem conecta la “biblioteca oralităţii condensate” (simboluri nepieritoare), cum o denumeşte Acad. Tudorel Postolache, la lumina cea neapropiată, la învăţăturile revelate, la îndreptările lui Dumnezeu şi la mărturiile divine din tot şi din toate, cum ne spune psalmistul: “mărturiile Tale sunt cugetarea mea şi îndreptările Tale sunt sfetnicii mei” (Ps 118, 24). Cu sentimentele inteligente energizăm întrega paersonalitate a celuilalt, cu sentimentele neinteligente stimulăm câte o trăsătură a personalităţii sale, pe care o surescităm tulburând echilibrul persoanei (al sufletului). Sentimentul inteligent este grădina sufletului în care se oglindește prototipul grădinii raiului, sentimentul neinteligent este cel mult gardul grădinii părăginite. Esenţa grădinii este cultivarea, nu gardul, cultivarea nu îngrădirea. Printr-un sentiment neinteligent poţi croi garduri nenumărate, dar nu poţi cultiva grădini. O grădină o recunoşi după frumuseţea culturii, nu după realitatea gardului. “Cultiver votre jardin”, îndemna Voltaire, referindu-se la esenţa culturii. Din cultivarea păşunilor s-au obţinut grădini şi o civilizaţie pastorală, din alungarea de pe păşuni s-au obţinut proletariatele mizeriei şi sărăciei ochlos-ului urban din Anglia capitalismului timpuriu, nemilos spre cruzime. Dacă infernul lăcomiei banului (sentiment neinteligent) n-ar fi lăsat locul ascezei intramundane a capitaliştilot creştini, pietişti, răbdători, perseverenţi, frugali, severi, credincioşi etc., depozitari, aşadar, ai unor sentimente inteligente, atunci noul capitalism, civilizator, socializator etc., n-ar fi apărut niciodată în istorie şi am fi avut încă din faza lui timpurie doar faţa sa barbară, pe care i-o cunoaştem din scrierile lui Marx, care ne-a arătat un “capitalism hidos, cu chipul mânjit de sânge, plin de cruzime pe plantaţii şi în exploatăriule minelor de aur şi de diamante”. Sentimentele inteligente pun în mişcare ceea ce nu poate fi cumpărat cu nici un ban din lume: lacrimile, iubirea nefăţarnică, timpul (care este de la Dumnezeu), sufletul (care este tot de la Dumnezeu), adică avuţiile din care se compune ceea ce Acad. Tudorel Postolache, numeşte “proprietatea identitară”. Cu sentimenele inteligente se pun în mişcare exemple şi povestiri de viaţă, cu sentimentele neinteligente sporesc în viaţa noastră „gropile de gunoi energetic” ale eşecurilor, ca tot atâtea găuri negre ale sinergiilor virtuale ale existenţei sporind astfel singurătatea şi pustiul sufletesc, preschimbând existenţa într-o rătăcire cu bezne şi poticniri, într-o teribilă “vânzoleală a răului din lume”, cum ne spune profetul care-şi va fi pus mâna streaşină la ochi şi, în loc de lumină, a văzut, departe spre noi, doar smogul neputinţelor noastre.

Puterea sentimentelor bune

Sf. Maxim Mărturisitorul caracterizează lumea care s-a pierdut pe sine, prin patimi şi păcat, ca pe o „lume zdruncinată”: „Melchisedec avea în sine Unicul Cuvânt al lui Dumnezeu Cel viu şi lucrător în El (…) nu mai purta în sine viaţa vremelnică şi schimbătoare, care are un început şi un sfârşit şi care este zdruncinată de patimi nenumărate, ci numai viaţa dumnezeiască a Cuvântului care a venit să sălăşluiască în el viaţa veşnică care nu este mărginită de moarte”.

„Viaţa vremelnică şi schimbătoare” şi deci lumea cu mişcătorul ei cadru sunt „zdruncinate de patimi nenumărate”. Acestea induc ruptura celor două planuri: al acţiunii factorilor asincroni (în afară şi mai presus de timpul trecător), biruitor prin lucrarea Cuvântului, şi planul manifestărilor individuale şi colective, adică echivalentul biografiei şi al istoriei. Biografia şi istoria fără de ritmul factorilor asincroni și deci fără de Dumnezeu Cuvântul, ar fi derulări haotice, haos şi anarhie, rătăcire şi teribilă oboseală, din care decurge cu necesitate ideea că viaţa este fără sens şi istoria este absurdă.

Viaţa înseninată şi pacificată şi lumea liniştită sunt roadele darului, ale harului, ele decurg din caracterul graţiat sau dăruit al existenţei, care este o consecinţă a creaţiei și deci a lucrării Cuvântului. Dacă răul a survenit în miezul existenţei omeneşti prin păcat, atunci va fi oare memoria colectivă a societăţilor şi deci a omenirii condamnată să rămână bolnavă, afectată altfel spus, de amintirea traumei originare provocate de prima cădere? Dacă ar fi aşa atunci înseşi categoriile ştiinţei societăţii ar fi atinse de maladie şi deci cunoaşterea senină a adevărului ar deveni aproape imposibilă. Lumea „în rău zace”, este adevărat, dar tot în lume şi anume în memoria ei cea bună şi în bunele sentimente, sunt depozitate şi învăţăturile salvatoare, ale bunei direcţii. Aceste învăţături compun cadrul de manifestare a memoriei ontologice, a „amintirii de Dumnezeu” (Pr Constantin Galeriu), îmbracă, altfel spus, forma „ştiinţei revelate”, a religiei. Acest gen de învăţături sunt mai presus de timpul trecător, nu sunt afectate de vremelnicie, aşa cum nici sentimentul religios, credinţa în genere, nu sunt afectate de timp, nu sunt vremelnice. Cu credinţa vei muri, ea nu îmbătrâneşte. Am numit asincrone tipul acesta de fenomene, căci ele scapă de efectul timpului şi al istoriei. Putem spune că aceste fenomene acţionează ca nişte factori asincroni[31] în toată alcătuirea firii şi în curgerea vieţii, instaurând durată şi persistenţă acolo unde este vremelnicie şi petrecere. Lumea este aşa făcută că în alcătuirea ei regăsim şi fenomene cronologice, trecătoare, care trec odată cu timpul (sincrone), şi pe cele nevremelnice, cum ar fi învăţăturile de care vorbim, care sunt în afară de timpul trecător, nedependente de el, mai puternice decât el (asincrone). Învățăturile și lucrarea lor pot fi studiate prin etnometoda numită „puterea vorbii”.

În genere, învăţăturile sunt simple, elementare şi deci accesibile oricui. Ele răzbat în relatările noastre. Învăţăturile actualizate au mai întâi forma sentimentelor bune, iar îndrumările rele vin pe calea şi prin mijlocirea sentimentelor negative şi a gândurilor încâlcite, şi deci a inşilor complicaţi. Cine nu zăreşte cât de zguduită este fiinţa celor fără de Dumnezeu, a celor cu gânduri încâlcite vis-à-vis de lume şi de Dumnezeu? Vai lor şi Doamne fereşte! Un personaj chinuit din „Demonii” lui Dostoievski nu l-a putut salva nici chiar un duhovnic de forţă, precum Tihon. Sunt în lume şi fiinţe damnate şi aceasta este una dintre lecţiile teribile ale literaturii dostoievskiene. Acestea sunt contemporanii noştri şi crucea noastră.

Sentimentul bun, aşadar, este învăţătura cea bună. Noi suntem întotdeauna în interiorul câte unui sentiment dominant în jurul căruia se clădesc, mai apoi, toate gândurile şi orientările noastre. Aceasta este o altă particularitate a manifestării factorilor asincroni și pe ea se reazemă interviul tip „povestea vorbii”.

Un cuplu, de pildă, poate fi fericit ori nefericit după sentimentul dominant care se naşte în relaţia acelui cuplu. Când acest sentiment este gelozia, de pildă, tot mediul de viaţă al celor doi este modelat de respectiva stare sufletească şi ei sunt chinuiţi împreună. Când sentimentul dominant este iubirea jertfelnică adică dăruirea cu sufletul, atunci tot mediul lor sufletesc de viaţă preia starea aceasta, ca atmosferă şi climat, şi astfel ei trăiesc după acel sentiment, care devine pentru ei mediu de viaţă şi de învăţătură a toată ziua. Şi e suficient să laşi să se strecoare o umbră de bănuială, de suspiciune, pentru ca să urmeze o bruscă schimbare de atmosferă, ca starea vremii: din senină se preschimbă în umbrită de nor şi de ploaie. Spre deosebire de omul obişnuit, sociologul lucrează cu sentimentul lumii, mai exact, îi cercetează variaţiile colective şi istorice. Acesta devine unealta lui, metoda lui, îndreptarul lui şi pentru a ajunge la el trebuie să ducă el însuşi o viaţă curată, purificată, să practice învăţătura celor două smerenii: în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu, ceea ce este esenţa omului credincios.

Uneori colectivităţi întregi se instalează sufleteşte într-un sentiment dominant şi persistent. Aşa a trăit toată Europa Centrală la sfârşitul şi începutul de secol, instalată în acel sentiment al bucuriei, amestec de nostalgie, tristeţe uşoară, poezie inefabilă, ca-n valsul vienez, în ideologia sămănătorismului, cu care a debutat la noi secolul XX, ori ca în sinestezia simbolistă. Toată Europa valsa şi iubea după tiparul şi semnul de treflă (Denis de Rougement), etalând o iubire-amiciţie, un presentiment melancolic, o tristeţe invadatoare.

Apoi a venit suspinul şi plânsul simboliştilor şi toată lumea aceea suspina, căci se simţea purtată departe. Departele se instala în miezul lumii, între oameni, în relaţia cea mai directă. „Ce nebună, ce nebună / e albastra-mi dulce floare / Şi s-a dus iubirea noastră // ca un stâlp eu stau în lună” etc. Sentimentele pot fi, iată, cadre de manifestare a factorilor asincroni în istorie. Tot la fel marile vocaţii, vocaţia în genere, talentele de excepţie, pe care tot factorii asincroni le apără de acele devieri malefice prin care se va săvârşi lucrarea demolatoare.

La începuturile modernităţii europene tot un mare sentiment este acela care a înnoit lumea, o teribilă chemare, vocaţia, harul care „striga” peste lume şi atunci cei ce-au răspuns au fost capitaliştii aceia americani şi nordici, simpli şi credincioşi, aspri cu ei şi asceţi, prima burghezie călugărită a lumii. Acel calling, beruf, acea vocaţie a recreat lumea, iar vocaţia aceea a fost iniţial un sentiment religios atestat de povestea cuvântului biblic indusă de traducerea Cărții Sfinte în mediul creștinismului nordic, ne spune Weber. „And if we trace the history of the word through the civilized languages, it appears that neither the predominantly Catholic peoples nor those of classical antiquity have possessed any expression of similar connotation for what we know as a calling (in the sense of a life-task, a definite field in which to work), while one has existed for all predominantly Protestant peoples. It may be further shown that this is not due to any ethnical peculiarity of the languages concerned. It is not, for instance, the product of a Germanic spirit, but in its modern meaning the word comes from the Bible translations, through the spirit of the translator, not that of the original. In Luther’s translation of the Bible it appears to have first been used at a point in Jesus Sirach (xi. 20 and 21) precisely in our modern sense.3 After that it speedily took on its present meaning in the everyday speech of all Protestant peoples, while earlier not even a suggestion of such a meaning could be found in the secular literature of any of them, and even, in religious writings, so far as I can ascertain, it is only found in one of the German mystics”.[32] Dacă acei „capitaliști” n-ar fi „ştiut” să simtă altfel, asincron faţă de sentimentul dominant al unei lumi sfâşiată între senzualisme şi melancolii, ei n-ar fi avut niciodată acea învăţătură de viaţă nouă şi lumea s-ar fi poticnit. Despre această mare mutație aflăm grație testului gen „povestea vorbii”, a cuvântului biblic în mediul unei traduceri încadrată de o trăire religioasă a „sarcinii din lume”. Dar a fost harul acela care a preschimbat lumea respectivă, dintr-o omenire venită din toate părţile într-una înlăuntrul căreia devenise cu putinţă „întâlnirea”, în care inşi atât de diferiţi s-au putut întâlni unul cu altul, căci a fost cu putinţă să se adune într-o vocaţie, într-un cadru spiritual, comun împărtăşit, care-i făcea reciproc comprehensibili, predictibili, transparenţi unul altuia, ca un nou conventus, şi astfel s-au născut corporaţiile moderne. Iar vocaţia este expresia chemării unei mari şi colective năzuinţe, chemare auzită şi urmată, şi doar răspunsul la acea chemare a salvat lumea de singurătate şi înstrăinare. Căci, imaginează-te într-un necaz oarecare, cum ar fi un incident de maşină într-o călătorie. Şi dacă n-ar exista „mecanici” şi service-uri auto, adică instituţii ale unei vocaţii, cine te-ar auzi când chemi ajutor? Evident, nimeni. Şi în lume ar fi atunci un gol teribil, un deficit şi o singurătate care ar preschimba locul tău într-o teribilă străinătate pustie. Vocaţia împlinită, adică chemarea auzită şi răspunsul la ea (prin apariţia unei profesii) preschimbă singurătatea ta şi străinătatea lumii în siguranţă şi intimitate, face dintr-un loc singur unul locuit, dintr-o pustie – o nesperată grădină, dintr-o nesperată rătăcire în deşert o înaintare spre un promise land, o ţară făgăduită. Acesta este miracolul vocaţiei, al acelei stări sufleteşti în şi prin care omul se aude strigat şi răspunde la chemare. Despre toate acestea ne vorbește povestea unui cuvânt : beruf, calling (în engleză).

Sunt locuri în care strigă nevoiaşii, dar nimeni nu răspunde. Căci strigătul lor este aidoma strigătului mut al pruncului din pântecele mamei sale, pe care acea mamă crudă l-a livrat forcepsului, morţii din pântece. Ea, nefericita, a preschimbat înţelesul şi funcţia pântecelui destinat zămislirii şi deci vieţii, în loc de înmormântare, în cavou al inocenţei fără de apărare. Şi oare nu răsună strigătul mut al pruncului omorât cu complicitatea mumei sale în tot universul? Singura forţă de salvare a celor ce ne strigă cu strigătul mut este un sentiment bun, învăţătura cea salvatoare a unui atare sentiment. La un asemenea „strigăt mut” al unei lumi ameninţate de forcepsul istoriei au răspuns mila, filantropia şi astfel s-a născut statul grijii colective faţă de cei mai necăjiţi, „welfare state”, şi deopotrivă social-work-ul, acea teribilă invenţie creştină americană. America creştină a fost binecuvântarea lumii noi. O Americă descreştinată ar fi sfârşitul acelei lumi.

Prelegerea 5: Învățăturile proorocilor despre sfințenie și degradare

Povestea cuvântului în profețiile lui Isaia

Tot despre lumina care se întețește ca diminețile de vară pe măsură ce soarele se ridică pe cer ne vorbesc proorocii. E necesar să punem cuvântul lor punte spre ieșirea din capcana naturalismului metodologic al neuroștiinței imanentiste. Isaia ne învață că păcatele și deci emoțiile patimilor nu pot răsturna măsurile de echilibru latent puse de Dumnezeu în toate lucrurile și în toată făptura la zidirea lumii.

Capitolul 40 din Isaia, cu titlul „Profeţii asupra Înaintemergătorului”, ne descoperă tocmai teologia proporţiilor. Acest capitol este parte din povestea Cuvântului în mediul disproporțiilor omenești. Să urmărim povestea vorbii în profețiile lui Ieremia. Aflăm în versetul 2 că poporul lui Israel „din mâna Domnului a primit de două ori mai mult decât preţul păcatelor lui”[33], ceea ce ne arată că lumea e cântărită, iar acest cântar noologic ne asigură că binele şi cele puse de Dumnezeu în ţesătura lumii nu pot fi răsturnate de păcatele omeneşti decât dacă Dumnezeu retrage proporţia noologică din (toată) zidirea lumii. (Aici avem sensul tâlcuit odată în plus de teologia „surpării zidului”). Această proporţie este un factor asincron. El nu depinde de timpul lumii, nici de voinţa popoarelor ori a domnilor, nici chiar de proporţia păcatelor ci numai de voinţa celui ce este mai presus de spaţiu şi de timp, a lui Dumnezeu. Acest cântar ne tălmăceşte ceva din sensul noţiunii de factor asincron etalat de lucrarea Cuvântului în procesul istoriei şi în viața popoarelor. Un atare factor se manifestă ca factor de înlesnire a drumului celui bun şi de împiedicare a celui greşit, care duce spre rătăcire şi pierzanie, iar ştiinţa luminoasă ar putea să deducă multe din atenta cercetare a modului său de propagare în lume, ca milă a Domnului dar şi ca slavă a lui Dumnezeu.

Iar mila Domnului „înlesneşte drumul celor ce călătoresc spre virtute” (cum spune Sf. Ioan Hrisostom[34]). Lumea va bineprimi însăşi slava lui Dumnezeu. Dumnezeu se va arăta lumii în faţa slavei Sale încât omul va dobândi putinţa mântuirii în trup: „Şi slava Domnului se va arăta // Şi orice trup va vedea mântuirea lui Dumnezeu”[35].

Acest verset este cu totul tainic şi deci tulburător, căci ne îndrumă a preînţelege că trupul sfinţilor este „lumină oglinditoare” şi că trupul nostru, ţărână şi iarbă fiind, se zideşte întru veşnicie numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, devenind trup veşnic, corp spiritual interior, ca templu al lui Dumnezeu. „Tot ce e trup e iarbă // şi toată slava omului e ca floarea ierbii// iarba s-a uscat // floarea s-a scuturat// dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac”[36]. Acest trup sfinţit dinlăuntru trupului pieritor este un implicat noosic al corporeităţii şi, fiind indiferent la timp şi la spaţiu, el are semnificaţie de factor asincron, dar şi de măsură divină în toate, laturi pe care antropologia n-ar trebui să le ignore. Acestea laturi și deci antropología înveșnicirii sunt desvcifrate de poveste cuvântului din profețiile lui Ieremia. Sf. Apostol Pavel va şi fundamenta întreaga sa teologie pe această antropologie luminată a „trupului interior”. La fel va face Sf Evagrie Ponticul la începuturile epocii patristice (postapostolice).

Cântarul noologic al corporeităţii (Dumnezeu precântăreşte, iată, trupul pieritor) ne arată că doar primirea în trup a cuvântului lui Dumnezeu smulge corporeitatea de la pieire şi nimicire, transformându-o în trup de lumină, în corp spiritual, interior.

Este, într-un fel, conţinută aici toată antropologia pauliniană a „corpului interior” spiritual, înviat prin trăirea curăţitoare.

Deci la cântarul milei Sale proniatoare, Dumnezeu a pus în lume şi cântarul slavei sale strălucitoare (al Cuvântului întrupat), pe acela al virtuţilor curăţitoare şi pe acela al puterii îndreptătoare, cum spune Isaia: „Cine a măsurat apele cu mâna// şi cerul cu palma // şi-ntreg pământul cu pumnul// Cine a cântărit munţii pe cântare // şi pădurile într-o cumpănă?”[37]. Teologic, factorul asincron îmbracă cele trei forme de exprimare, toate aşezate sub ideea cântarului dumnezeiesc: „cântarul slavei lui Dumnezeu”, cântarul „virtuţilor curăţitoare”, cântarul „puterii îndreptătoare”. Aşadar, factorul asincron al cuvântului dumnezeiesc lucrează în lume, mai întâi, ca slavă a lui Dumnezeu, şi atunci când clasa de direcţie a istoriei acţionează întru slava lui Dumnezeu, cum au făcut capitaliştii nordici, acţiunea acestui factor capătă o mare eficacitate, destinul popoarelor urmează o linie înălţătoare, cum ne arată istoria popoarelor nord-atlantice. Acest „tablou magnific al măreţiei lui Dumnezeu” înfăţişează puterea darurilor Sale, care fac să ţină zidirea magnifică lumii. O atare direcţie a fost se pare părăsită de clasele de direcţie ale aşanumitei lumi civilizate şi consecinţele încep să se arate. E atâta rătăcire în lumea care-a pierdut cântarul milei, al slavei dumnezeieşti şi al virtuţilor, atâta desfrânare, atâta idolatrie, atâtea catastrofe, deopotrivă sociale şi naturale, încât tabloul lumii rămâne maculat spre simplă mâzgăleală, iar dintr-o atare impuritate se descarcă peste omenire teribila mâzgă a suferinţei absurde, incomprehensibile.

Această eshatologie isaică este cu totul tulburătoare, mai ales prin tâlcuirea însemnătăţii factorului asincron al cuvântului dumnezeiesc în viaţa popoarelor. Când popoarele alunecă în marea de păcate acţiunea factorului asincron slăbeşte, şi acele popoare nu mai sunt decât „un nimic care atârnă”, cum se exprimă atât de inspirat profetul, parcă voind a sublinia cât de mult datorăm în viaţa colectivă şi individuală factorilor asincroni. Popoarele fără de Dumnezeu, închinătoare la idoli şi deci depărtătoare de Dumnezeu sunt „cât o înclinare de cumpănă”, „cât un nimic care atârnă”, ceea ce ne învaţă că numai ceea ce este „purtător de Dumnezeu” are „greutate ontologică” restul e ca o „picătură într-o găleată”, „cât un scuipat vor atârna”: „şi neamurile toate ca o nimica sunt// ca un nimic atârnă”[38].

„Cine a cunoscut gândul Domnului? // Şi cine I-a fost sfetnicul // care să-L înveţe? // Sau cine S-a sfătuit şi L-a învăţat?// Sau cine L-a învăţat pe El judecata // sau cine I-a arătat calea înţelegerii? // sau cine I-a dat Lui pumnul // ca să poată fi plătit în schimb?// de vreme ce neamurile toate // atârnă cât o picătură dintr-o găleată // şi cât o înclinare de cumpănă// şi doar cât un scuipat vor atârna? (…) şi neamurile toate ca o nimica sunt // ca un nimic atârnă”[39].

Două mari înţelesuri ni se tâlcuiesc aici. Întâi că neamurile sunt „gradaţii” în marea cumpănă a toată creatura şi, în al doilea rând, că sunt ţinute în viaţă de puterea lui Dumnezeu pusă în lume şi dată lor ca dar, deci ca latenţă spirituală, ca virtualitate, pe care de n-o vor actualiza, vor fi ceea ce sunt cu făptura lor: „o picătură dintr-o găleată”, „un nimic care atârnă” şi „doar cât un scuipat vor atârna”. Greutatea lor (ontologică) vine de la darul lui Dumnezeu, prin actualizarea latenţei dumnezeieşti. Oare nu sunt aceste mari inundaţii şi uragane stârnite peste popoare întregi deodată, scufundând oraşe, ba regiuni întregi cât întinderea României, o teribilă fotogramă a viziunii isaice asupra popoarelor care „doar cât un scuipat vor atârna” de nu vor face voia lui Dumnezeu, nu-i vor urma calea şi nu-i vor primi cuvântul?! Nu este metafora aceasta a „nimicului care atârnă” tocmai rama şi tabloul unor părţi întregi din popoare copleşite de urgia apelor, a vânoaselor, a puhoiului de ape prăvălite din cer, de sus şi de jos dintr-o parte şi dintr-alta, în acel an recent al marilor catastrofe naturale, de la înspăimântătorul tsunami care-a vânturat popoare ale Asiei, la uraganele Katrina şi Rita, ori la marile puhoaie care au măturat satele României, preschimbând totul în nesfârşite mlaştini şi uriaşe întinderi de neputinţe. Şi oare în rama acestor puhoaie mai putem spune despre bietele popoare căzute în desfrânări şi idolatrie altceva decât profetul Isaia: „o picătură dintr-o găleată”, „un nimic care atârnă”, şi „doar cât un scuipat vor atârna”?

Textul isaic ne avertizează asupra copleşitorului dar al mântuirii care este anunţată în acest capitol al „Profeţiei asupra Înaintemergătorului” ca să înţelegem că de n-ar fi venit El, Dumnezeul Întrupat, toate praf ar fi fost, atârnând „cât un scuipat” (teribilă metaforă teonomică a păcatelor adunate în trupul pieritor al lumii scârnăvite de păcat). Iar dacă-L refuzâm pe El, Cel ce-a venit să ne mântuie, mai rămâne din fiinţa noastră altceva decât „un nimic care atârnă”?

Această teologie a proporţiilor, această aritmetică noologică ne avertizează asupra adevăratei măsuri a mântuirii şi deci a venirii „Mântuitorului” în lume. El este măsura tuturor măsurilor şi fără de ea se vor strica toate cântarele lumii. Prin tâlcuirea isaică a acestei proporţii (eshatologice) ni se face deschidere de uşi către o ştiinţă a lumii ca parte dintr-un întreg ce nu-i este dat omului nici spre măsurare, nici spre cuprindere, ci spre mântuire.

Cum şi spune Domnul prin Isaia: „Eu voi ocroti cetatea aceasta pentru ca de dragul Meu s-o mântuiesc // şi de dragul lui David robul Meu”[40]. Sensul e bine tâlcuit de Teodoret al Cirului, tâlcuire consemnată de IPS Bartolomeu în nota „d” la versetul tocmai citat: „Dumnezeu mântuieşte Ierusalimul nu de dragul locuitorilor lui, atât de nestatornici în fidelitatea lor faţă de Domnul, şi nici de dragul lui Iezechia, a cărui inimă totuşi a fost atinsă de trufie, ci de dragul propriului său nume de proniator, ca şi de acela al lui David întemeietorul cetăţii”.

Fără de principiul proniator suprem prin Domnul, pus în toate ca latenţă a lor cea mai adâncă şi, deci, ca factor asincron axial, ce răzbate în toate şi în tot veacul după legea triumfului spiritual perpetuu, şi ca străfund nestrăbătut, toate ar fi nimic, iar principii, preşedinţii şi regii, n-ar fi mai mult decât „domni peste nimic”, cum spune tot Isaia[41].

„El este Cel ce-i ţine pământului rotundul, // acei ce-l locuiesc sunt ca nişte lăcuste; // El este Cel care-a alcătuit cerul ca pe o cămară//… Cel ce a pus principii să fie domni peste nimic // Şi ca pe nimic a făcut pământul”.

Şi numai cei ce „nădăjduiesc întru Domnul” „vor alerga şi nu vor osteni// vor merge şi nu vor flămânzi”[42].

Adică numai cei ce-L au pe Dumnezeu se pot cântări, toţi ceilalţi sunt nimic, „atârnă cât o picătură într-o găleată // şi cât o înclinare de cumpănă // şi doar cât un scuipat vor atârna”[43]. Adică nu vor avea nici o greutate (ontologică), nici o pondere, ca şi cum nici n-ar fi.

Putinţa cântăririi ţine, iată, de gradul îndumnezeirii, al actualizării celor puse de Dumnezeu ca latenţe noologice în făptură şi-n tot ceea ce vine spre a trece. Fără de împlinire dumnezeiască, omul este simplu „călător” prin lume, „homo viator”, „străinătate de nimeni ştiută”.

Prelegerea 6. Povestea cuvântului în profețiile lui Ieremia

Istoria ca proces de îndepărtare

Înţelepţii s-au dat de ruşine // s-au descumpănit şi s-au

aprins //fiindcă au lepădat cuvântul Domnului.

Ce înţelepciune este întru ei? (Ir 8, 8-9)

Relaţia dintre planul desfăşurării istorice şi planul manifestării factorilor asincroni, al propagării voii lui Dumnezeu prin Cuvânt, îmbracă forma procesului de îndepărtare progresivă. Efectul acestei îndepărtări nu va întârzia să se manifeste la „vremea cercetării” lor. Oare nu sunt zilele noastre „zilele cercetării popoarelor”?! Chestiunea a fost lămurită în învăţăturile profetice. În viziunea profeţilor, istoria este o continuă îndepărtare, o mereu relansată „înstrăinare a lui Israel” de la Dumnezeu. Istoria ca „îndepărtare” şi deci înstrăinare este o tulburătoare descoperire a profeţilor, în şi prin care se pregătea înţelesul complementar al istoriei ca „revenire”, ca „întoarcere” la Dumnezeu şi deci ca răscumpărare, ce va culmina prin jertfa Fiului înnomenit şi prin învierea cea de obşte, când popoarele se vor fi întors toate aşteptând Judecata cea mai de pe urmă. Aceasta este, în Eshaton, „revărsarea istoriei în împărăţia lui Dumnezeu”, „plinirea timpurilor”, adică reunificarea timpului curgător, aducător de moarte, cu timpul esenţial, divin, dătător de viaţă veşnică, pe care până atunci Dumnezeu l-a păstrat în lume ca dar al mântuirii şi ca dimensiune graţiată (rugăciunea, în general, Sfânta şi tainica Împărtăşire şi jertfa de sine pentru cei mulţi).

Sensul istoriei ca „îndepărtare” apare explicit la Ieremia în capitolul 8: care este ecoul plângerii lui Dumnezeu pentru „Înstrăinarea lui Israel”, cum se spune la titlul acestui capitol: „Oare cel ce cade nu se ridică!? Oare cel ce se abate nu se întoarce?! De ce oare s-a abătut acest popor al Meu // în răzvrătire neruşinată // şi în propria lor voie s-au înstăpânit // şi n-au vrut să se întoarcă?”.

Şi accentul ieremiadic cade ca trăsnetul când ne previne asupra acelei măsuri care-l poate păstra pe om la sine, adică întors la Dumnezeu, măsură care este pusă în toată făptura ca lege naturală sau firească, şi numai la om este pusă ca lege supranaturală, ca voie a lui Dumnezeu:

„Barza’n cerul ei îşi cunoaşte anotimpul // tot astfel turtureaua şi rândunica; // păsăruicile vin când trebuie să vină // doar acest popor al Meu nu cunoaşte judecăţile Domnului”[44]. Factorii asincroni şi voia lui Dumnezeu se propagă în toate, fixându-se, iată, tot sub forma unei proporţii, pe care o numim proporţie a întoarcerii, a revenirii oricărui lucru, a oricărui fenomen la proporţia sa, la măsura sa. Ideea este, aşadar, că în tot ceea ce există este pusă o măsură lăuntrică, o proporţie, de la care se petrec îndepărtări, devieri, uneori tragice.

Toată făptura are-n ea proporţia „întoarcerii”, pe care cele de sub om o cunosc numai ca pe o „lege naturală”, de care ascultă în chip „natural”. Omul singur, eliberat fiind de legea naturală, ajunge să nu-şi mai cunoască măsura, ori, mai exact, a ajuns de şi-a pierdut-o în chipul pierderii bunului simţ din clipa în care a uitat (n-a mai cunoscut) judecăţile Domnului, adică şi-a pierdut „memoria ontologică”, care este aceea a „chipului lui Dumnezeu întipărit în adâncul fiinţei sale” („Cum oare veţi spune: Noi suntem înţelepţi // şi cu noi e legea Domnului? (…) Înţelepţii s-au dat de ruşine // s-au descumpănit şi s-au aprins // fiindcă au lepădat cuvântul Domnului. Ce înţelepciune este întru ei?”[45]).

În locul acestui Cuvânt, în ei s-a înstăpânit „iubirea de arginţi şi minciuna”: şi, prin consecinţă, neruşinarea şi nesimţirea, ceea ce le va aduce „la vremea cercetării”, pieirea.

„Fiindcă toţi – de la cel mic pân’ la cel mare toţi suntem iubitori de arginţi // şi toţi – de la profet pân’ la preot – toţi spun minciuni // Ei s-au făcut că vindecă frântura poporului Meu // zicând: Pace! Pace!, dar pace nu era, s-au ruşinat pentru că s-au poticnit, dar nu s-au ruşinat ca aceia care într-adevăr se ruşinează; de aceea căderea lor, atunci când cad, e’ntreagă // iar la vremea cercetării vor pieri, zice Domnul”[46]. Forţa capabilă să inducă marile îndepărtări, devierile tragice, capătă, iată, aceste două expresii, iubirea de arginţi şi minciuna. Aceasta este şi forţa care provoacă rupturi între factorii asincroni şi planul manifestărilor efective.

Cumulul relelor este „trădarea lui Dumnezeu”, adică încălcarea Legământului, ceea ce preschimbă „poporul” în „adunătură de trădători”, cum ne spune profetul la cap.9, versetul 1: „ei, adunătură de trădători” şi în versetul 2: „minciuna, nu credinţa-i stăpână pe pământ // Căci au mers ei din rău în rău // şi pe Mine nu M-au cunoscut, zice Domnul”[47]. Ruperea planului istoric de planul propagării proniatoare a factorilor asincroni transformă un popor într-o „adunătură de trădători”.

Sintagma „poporului” – „adunătură de trădători” este explicitată în versetele 3-5, acelaşi capitol: „Feriţi-vă fiecare de aproapele său // în fraţii voştri să n-aveţi încredere // fiindcă fiece frate cu amăgire va amăgi // şi fiece prieten cu viclenie va umbla: // Fiecare-şi va bate joc de prietenul său; adevărul nu-l vor grăi, limba lor s-a învăţat să spună minciuni; // de năpăstuit au năpăstuit // dar de întors n-au vrut să se-ntoarcă. Camătă peste camătă // vicleşug peste vicleşug // pe mine n-au vrut să mă ştie, zice Domnul”.

Capitolele 9-13 descriu pedeapsa pustiirii ca ceea ce urmează părăsirii legii lui Dumnezeu şi a Cuvântului său, adică blocării factorilor asincroni. („Ridicaţi tânguire până deasupra munţilor // şi plângere întindeţi pe căile pustiei (…). Goli-Voi Ierusalimul de cei ce îl locuiesc (…), Cetăţile lui Iuda le voi deşerta // aşa ca ele să nu mai fie locuite // Cine este înţeleptul să priceapă aceasta? // Cel ce are’ntrânsul cuvânt din gura Domnului // el să vă spună de ce a pierit pământul // de ce dogorăşte ca un pustiu neumblat. Zis-a Domnul către mine: Pentru că ei au părăsit Legea Mea // pe care Eu le-am pus-o înainte şi pentru că de glasul Meu n-au ascultat // ci au mers după poftele inimii lor celei rele // şi după idolii cu care părinţii lor i-au deprins”[48]).

ANEXE

Excerpte privind pedagogia învățării emoționale

Notă : Excerptele au fost ordonate sub titulatura : „ Despre programa școlară privind „învățarea socială și emoțională” și despre „alfabetizarea emoțională”, și cuprind trimiteri la următoarele surse :

Excerpt 1

Daniel Goleman : Emotional Intelligence

http://www.danielgoleman.info/topics/emotional-intelligence/

Excerpt 2: Despre alfabetizarea emoțională

Daniel Goleman: The Case for Teaching Emotional Literacy in Schools

(http://www.danielgoleman.info/daniel-goleman-the-case-for-teaching-emotional-literacy-in-schools/)

Excerpt 3

D Goleman: What Helps Kids Focus Better – and Why They Need Help

https://www.linkedin.com/today/post/article/20130915113309-117825785-what-helps-kids-focus-better-and-why-they-need-help

Excerpt 4

Emotional Intelligence Test

http://www.queendom.com/tests/access_page/index.htm?idRegTest=3037#sthash.vZJTMhcB.dpuf

Excerpt 5

Test your Emotional Intelligence

Free EQ Quiz

retrieved from: http://www.ihhp.com/free-eq-quiz/

Excerpt 6

Rapid changes in histone deacetylases and inflammatory gene expression in expert meditators

(Perla Kaliman, Marıa Jesus Alvarez-Lopez, Marta Cosın-Tomas, Melissa A. Rosenkranz, Antoine Lutz, Richard J. Davidson)

3.2. Expression of chromatin modulatory genes and global histone modifications

(from: http://investigatinghealthyminds.org/pdfs/KalimanRapidPNEC.pdf)

Prof. Ilie Bădescu

Sursa: Sociologia Azi

Sursa foto: dezvoltarea-ta.ro

[1] excerptele vor fi transmise exclusiv bursierilor postdru (cu toate trimiterile riguroase la sursă) și numai pentru uz personal orice altă formă de difuzare fiind interzisă

[2] (cf. L. Nummenmaa, E. Glerean, R. Hari, J. K. Hietanen, Bodily maps of emotions, în Proceedings of the National Academy of Sciences, 2013, http://www.pnas.org/content/early/2013/12/26/1321664111.full.pdf+html)

[3] cf http://religiefilosofiestiinta.blogspot.ro/2014/01/urme-de-suflet-in-trup-amprenta.html

[4] Între părinţii pustiei cel care-a contribuit major la edificarea unei gândiri de noologie creştină, de filiaţie origenistă, cum s-a spus, a fost Sf. Evagrie Ponticul, „născut în 345, la Ibora, un orăşel din Pont”. Cf. C. Bădiliţă, „Viaţa şi scrierile lui Evagrie din Pont – un continuu exerciţiu spiritual”, în Evagrie Ponticul, „Tratatul practic” şi „Gnosticul”, Editura Polirom, 2003, p 12

[5] C. Bădiliţă, „Călugărul şi moartea”, p.26

[6] Ibidem

[7] K.G. IV, 65, apud C. Bădiliţă, în ibidem

[8] C. Bădiliţă, op. cit., p.27

[9] C. Bădiliţă, p.27

[10] p.27

[11] Cf. „Bases de la vie monastique”, Migne, PG, apud ibidem p.27

[12] Cf. „Tratatul practic”, cap.78, Polirom, 1997, p.105

[13] C. Bădiliţă, „Călugărul şi moartea”, p.29

[14] Ibidem, p.29

[15] Cf. C. Bădiliţă, op. cit. p.29

[16] C.Bădiliţă, p.31

[17] C. Bădiliţă, op. cit. p.36

[18] Gal. 3,27

[19] J. Muyldermans, „Evagrie le Pontique – Les «Capita Cognoscivita» dans les versions Syriaque et armenienne” în „Le Muséon”, 47, 1934, p.90, apud C. Bunge citat de C. Bădiliţă în ibidem

[20] Daniel Goleman, Emotional Intelligence, Why it can matter more than IQ, 1995

[21] ibidem, p. 8

[22] ibidem, p. 10

[23] Teoria sentimentelor are o lungă carieră chiar de ar fi să pornim doar de la lucrarea lui Theodore Ribot, Logique des sentiments, ori de la cea a dnei Elizabeth Cady Stanton, Declaration of Sentiments and Resolutions spre a încheia seria cu lucrarea lui Robert Sugden apărută în 2006, Corespondence of Sentiments and the Pleasure of Social Interaction. Nu vom face aici o trecere în revistă a acestor contribuții pentru a evita lungimea textului. Noutatea perspectivei propuse de noi se referă la ipoteza că sentimentele inteligente sunt canalele latențelor sufletești, ceea ce garantează apriori emoțiile inteligente prevenindu-le pe cele distructive, noniteligente. Vederile noastre admit importanța modelării emoțiilor doar că circumscriu domeniul acesta consolidării sentimentelor inteligente în primul rând pe calea credinței și deci prin educație religioasă și în al doilea rând prin educația familială sau, cu un termen consacrat, socializarea primară (când se consolidează buna cuviință, generozitate, altruismul, răbdarea etc.)

[24] Este motivul pentru care nu putem fi de acord cu Evans Pritchard care pune semnul echivalenței între reziduuri și sentimente în raport cu sistemul sociologic paretian (pe care îl și acuză de plagiat și de retard paradigmatic, ceea ce este, evident, cu totul neîntemeiat dacă ține seama de logica sistemului care i-a dictat lui Pareto și categoriile și aserțiunile și definițiile). În viziunile paretiene sentimentele și impuslurile sunt amestecate și, ca atare, teoria reziduurilor nu ne-ar fi de folos într-o examinare a sentimentelor inteligente.

[25] Valeriu Popa, „Sfaturi”, sursa citărilor: https://mail.google.com/mail/?ui=2&ik=b0fc2e4f7d&view=att&th= 128ffccdb9d152ad&attid=0.1&disp=vah&zw

[26]ibidem

[27] ibdeim

[28] Handbook of the Economics of Giving, Altruism and Reciprocity: Foundations,  edited by Serge-Christophe Kolm, Jean Mercier Ythier

[29]ibidem

[30]Ibidem

[31]Asupra teoriei factorilor asincroni vezi Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone, Editura Ziua, Bucureşti, 2007

[32] Weber, Max, op.cit., p 40

[33] Is 40,2

[34] Menţionat în nota IPS Bartolomeu Anania la Is 40,4

[35] Is 40,5

[36] Is 40,6

[37] Is 40,12

[38] Is. 40: 17

[39] Is 40, 13-17

[40] În cap. 37, versetul 35

[41] Is 40,23

[42] Is 40,31

[43] Is 40,15

[44] Ir 8,7

[45] Ir 8, 8-9

[46] Ir 8, 10-12

[47] Ir 9,2

[48] Ir. 9, 9-13

Shortlink: