Muzeul Satului – sau despre forța reconquistelor țărănești în sistemul cunoașterii și pedagogiei națiunii. Aniversarea de 80 de ani

Constructia Muzeului National al Satului Dimitrie Gusti

de Ilie Bădescu

Semnificația muzeului sociologic

În anul 1936, pe data de 17 mai, se inaugura pentru publicul larg, Muzeul Satului Românesc.  Acesta este primul muzeu de acest tip din lume. Ideea de a utiliza muzeul ca metodă de cunoaștere sociologică a unităților sociale (în acest caz a celor sătești) este de o surprinzătoare noutate, încă neasumată pe deplin nici până astăzi. O asemenea metodă avea menirea, subliniază D Gusti, în discursul inaugural, să ofere imaginea unui „sat-muzeu”, adică să prezinte satul ca pe o unitate socială și deopotrivă ca pe un cadru, un mijloc al ”pedagogiei sociale” (H H Stahl). Muzeul sociologic, filmul sociologic, enciclopedia socială sunt metode ale științei și pedagogiei naționale, așa cum concepuse Gusti sistemul sociologiei. Noutatea muzeului satului nu constă în faptul că era u muzeu în aer liber fiindcă asemenea muzee existau în lume și inclusiv la noi (Muzeul Etnografic al Transilvaniei era o dovadă, ca și muzeele similare din Suedia, Norvegia etc.), ci în faptul că era un muzeu sociologic. Nici una dintre tehnicile sociologice gustiene nu reproduc așa de complet cele două funcții ale metodei de cercetare monografică: de cunoaștere sociologică și de pedagogie socială.  În ceea ce ne privește, am încadrat muzeul sociologic în categoria metodelor de cunoaștere enciclopedică a societății, ilustrând chiar una dintre fațetele muzeelor enciclopedice.  Muzeul sociologic poate sluji ca model pentru muzeele enciclopedice locale și regionale de valorificare a potențialului multiplu, de la ecomuzee la muzee care să valorifice tradiții și expresii ale moștenirii culturale, precum a fost, de pildă, „Odaia drăgușană” organizată în sala seminarului de sociologie. Elemente de farmacopee populară de artă culinară țărănească, de etnomuzicologie, de evidențiere a personalităților locale, de la cântăreți la gospodari, etc.  ar putea fi un palier însemnat al unui asemenea sistem de cunoaștere enciclopedică a unei societăți.

Acum când sărbătorim 80 de ani de la inaugurarea Muzeului Satului Românesc suntem chemați să facem o evaluare foarte sumară desigur a activităţii uneia dintre cele mai mari şcoli ştiinţifice din România, cu o durată de viaţă de 30 de ani dacă o socotim de la momentul de înfiinţare a Asociaţiei pentru ştiinţa şi reforma socială (1918) şi până la data desfiinţării oficiale a învăţământului sociologic (1948). Ne putem desigur întreba ce anume defineşte această extraordinară mişcare a spiritului ştiinţific drept o şcoală sociologică de mare noutate şi încă una care a primit botezul la Bucureşti, ori mai riguros, la Goicea Mare, la Nereju sau la Drăguş, Şanţ, spre a culmina cu momentul inaugural din Parcul Herăstrău prin care asistăm la cea mai teribilă ofensivă a satului asupra marii metropole etc. Într-o prelegere ţinută de Gusti întâi în Franţa şi apoi în câteva universităţi din SUA, la Chicago, Harvard, Wisconsin, Yale, cu titlul „An Approach to the Study of Social Reality”, în 1946//1947, Gusti înţelegea să caracterizeze şcoala sociologică de la Bucureşti prin următoarele elemente definitorii:

  1. sociologie monografistă;
  2. a cerceta realitatea socială ca realitate compusă din cadre şi manifestări sociale;
  3. a admite principiul întâietăţii unităţilor sociale („societatea ca atare nu e nicăieri de găsit; ea apare sub forma unor societăţi bine definite – unităţi sociale – familii, sate, oraşe, regiuni, state, naţiuni” ) (Gusti, t III, 431);
  4. adoptarea unei metode adecvate de acces la cunoaşterea unităţilor sociale ca atare, ca unităţi, şi aceasta este metoda monografică;
  5. a admite că agentul cunoaşterii nu este insul izolat, intelectualul de cabinet, ci echipa multidisciplinară, iar locul cercetării nu este biblioteca ci studiul de teren;
  6. studiul realităţii sociale trebuie continuat printr-o muncă social-culturală în căminele culturale, în casele de cultură şi în şcolile ţărăneşti;
  7. ţinta întregii activităţi de cercetare este constituirea unei sociologii a naţiunii. Ca o ilustrare a pragului atins de echipele monografice pe un atare ax, Gusti le prezintă studenţilor americani o statistică a cercetărilor de până atunci: 626 sate, oraşe şi regiuni, organizarea a 5000 de case culturale, şi a peste 500 de şcoli ţărăneşti. Scopul cercetării, subliniază Gusti, este cuprinderea întregului: „toate satele, oraşele, şi regiunile ţării” ceea ce va conduce în final la o sociologie a naţiunii.
  8. în fine un alt element definitoriu al şcolii este Legea serviciului social, dată în 1939, ea a dăinuit un an;
  9. un nou tineret universitar, „pregătit pentru o muncă constructivă, în acord cu un plan flexibil, bazat pe studiul direct al realităţii sociale şi introducerea unui serviciu social obligatoriu pentru toţi absolvenţii din învăţământul superior”, ca cea mai teribilă şcoală de energetism naţional;
  10. elemente importante ale şcolii Gusti sunt, în fine institutele sociale central şi regionale (IS al Moldovei, al Transilvaniei, IS Banat, etc.); „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială ca tip de publicaţie cu o rubrică permanentă: Arhiva monografică”;
  11. Muzeul satului ca „metodă eficace de a face comparare între sat şi oraş,… adunând case din 30 de sate româneşti, reprezentative pentru toate regiunile ţării;
  12. Satul model sau satul nou în genul celui ridicat de echipe la Dioşti, jud. Romanaţi;
  13. filmul sociologic.

La acestea se cuvin adăugate cele pe care Gusti nu le menţionează: atlasul social, enciclopedia socială, etnomuzicologia.

Paideuma metodelor. Filmul sociologic, muzeul sociologic, monografiile sociologice. Pentru o mai lămurită înţelegere a energetismului acestei şcoli vom face o scurtă evaluare paideumatică a metodologiei cercetărilor desfăşurate de către echipele regale. Spectacolul metodelor nu e mai prejos de cel al teoriilor. Putem vorbi cu adevărat de o paideuma metodelor, adică de un fel de gestalt al drumurilor, un cadru al accesării sensului lucrurilor ca întreguri și nu ca părți. Metodele sociologiei vizuale, ale cunoașterii enciclopedice, între care muzeul sociologic deține poziția centrală, compun un asemenea tablou paideumatic legat tocmai de numele lui Gusti și a Școlii sale. Pentru o mai dreaptă situare a muzeului sociologic în pachetul metodelor cunoașterii enciclopedice a unei societăți este necesar să facem o succintă trecere în revistă a acestor metode și să revedem câteva dintre dimensiunile acestui sistem al științei și pedagogiei a națiunii.

Filmul sociologic. Să începem cu filmul sociologic. Acesta a fost utilizat de foarte timpuriu între metodele echipierilor ceea ce arată energia şi inventivitatea de excepţie a acestei şcoli. Dacă la 1925 încep campaniile monografice, deja la 1929 se face primul film sociologic la Drăguş, în 1931 la Cornova, în 1936 la Şanţ. Dacă primele două au fost mute, cel din Şanţ a avut deja bandă sonoră cu muzică din colecţia de etnomuzicologie a lui C-tin Brăiloiu. În 36 a mai fost realizat un film pentru Muzeul Satului, în 37 un film făcut de Stahl şi Brăiloiu  şi în 39 un film după un scenariu a lui Golopenţia fără a-l mai menţiona pe cel realizat la Rudăria şi Prigor. (cf asupra acestor informaţii, notele lui O. Neamţu şi O Bădina, la D. Gusti, Opere, vol I. Ed Academiei, 1968, p 534). Încă în 1934,Gusti îşi expusese proiectul realizării unei „sociologii româneşti filmate” şi a unui „muzeu sociologic al României”.

Muzeul sociologic este şi el o tehnică mereu utilizată începând din 1928 cu primul „muzeu din Fundul Moldovei”. Tot atunci Mac Constantinescu, H.H. Stahl organizează primul muzeu public sociologic în sala Seminarului de sociologie  cu materiale de la Nereju, Putna, Fundu Moldovei ( exponatele vor fi folosite şi la Expoziţia Internaţională de la Barcelona. În sala Seminarului se amenajează „Odaia drăguşană” cu piese din satul Drăguş. În 36 se crează Muzeul Satului, în 37 şi 39 sunt expoziţiile de la Paris şi New York iar pavilioanele româneşti sunt bazate toate pe concepţia Şcolii Gusti. (ptru informaţii: ibidem). O menţiune se cuvine făcută pentru metoda aerofotogramelor procedeu folosit la Drăguş în 29 şi la Cornova în 31.

Monografiile au urmat cam această succesiune: 1925 la Goicea Mare, 1926 la Ruşeţu, 1927 Nereju, 1928 la Fundu Moldovei, Perioada 34-38 este culminaţia campaniilor monografice ale echipelor studenţeşti. Între autorii monografiei Nereju îi regăsim alături de vechii monografişti şi pe cei recrutaţi dintre studenţi, pe Fl Florescu, G. Serafim, Ion Filip etc.  În 1926 Ion Setlacec elaborează proiectul monografiilor industriale, încât între 25-53 atenţia lui Gusti va cuprinde şi oraşele inaugurând o direcţie nouă în sociologie, sociologia problemelor sociale. Iată, ilustrativ, doar câteva titluri: Veturia Manuilă:”Pauperismul şi criza familială într-un cartier mărginaş al Bucureştiului”, Ştefan Popescu, „Măturătorii capitalei”, Victor Tufescu: „Un oraş în declin: Botoşanii” etc. Este evident că toate cercetările de acest gen sunt centrate pe o problemă socială pivot pentru un sat, un cartier, o regiune, un oraş, un segment al populaţiei etc. Nu vom trece mai departe fără a menţiona proiectul unui „Dicţionar social, economic şi politic al României” care a dobândit realitate prin cele patru volume ale Enciclopediei sociale a României, încă ne-egalate şi neurmate în România spre ruşinea noastră a tuturora.

Inaugurarea Muzeului National al Satului Dimitrie Gusti - Henri Stahl 1936

Etapele Şcolii Gusti. Care sunt momentele mai importante şi specificul acestei şcoli de sociologie? Vom constata, mai întâi, că şcoala sociologică gustiană avea o alcătuire multiaxială. Axul central al şcolii a fost dat de studiile rurale, dar şcoala i-a avut ca elevi pe M. Vulcănescu, deopotrivă filosof creştin şi sociolog rural, pe A. Golopenţia şi Sabin Manuilă, întemeietorii, alături de Simion Mehedinţi, ai etnopoliticii româneşti, pe Ion Ionică şi Tr. Herseni, sociologi rurali dar şi mari antropologi, de care se leagă paleoetnografia, ontologia regională şi metoda analizei structurale (“comparatismul progresiv”, cum îl numea Ion Ionică), pe C-tin Brăiloiu, întemeietorul etnomuzicologiei, pe care-o anunţă ca pe o invenţie proprie H. Garfinkel la circa 40 de ani mai târziu. Şi exemplele ar putea continua. Gusti s-a ilustrat prin studii dedicate păcii şi războiului, relaţiilor internaţionale (este între cei mai reprezentativi exponenţi ai acestei ştiinţe noi), iar prin H.H. Stahl şi Paul H. Stahl este inaugurat un nou comparatism prin care vor renaşte şi studiile de etnosociologia “sud-estului european”, a celei de-a treia Europe, pe care a cercetat-o ca atare N. Iorga, dar şi Maria Ghimbutas.

Studiile de la Fundul Moldovei. Studiile comunităţilor suprasăteşti, un arc peste timp. O genealogie binecuvântată în sociologia românească: H H Stahl și P H Stahl. Pentru a ilustra ipoteza continuităţii Şcolii în jurul supravieţuitorilor ei, mă voi referi la un fenomen de recurenţă a studiilor rurale şi, aş spune, a unei mari iubiri pentru satul românesc, fenomen care îşi are startul în 1928, prin ancheta de teren de la Fundul Moldovei, spre a reveni în actualitate la 2004 printr-o carte memorabilă a prof. Paul H. Stahl, “Oameni şi sate…”.

În 1928, Gusti iniţiază ancheta monografică de la Fundu Moldovei. S-a creat o situaţie excepţională pentru cunoaşterea satului. La documentele publicate de Stefanelli, privitoare la vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, se adaugă documentele culese pe teren, astfel că memoria documentului are de acum oglinda memoriei sociale vii, ceea ce prefigurează una dintre laturile paradigmei gustiene: credinţa că structurile unui popor pot fi cunoscute cu toată istoria lor prin cercetările actuale.

Metoda va primi prin H.H. Stahl, care a codificat-o, numele de arheologie socială. Pentru nevoi lingvistice şi culturologice o folosiseră şi Haşdeu, prin chestionarele sale, şi chiar Densuşianu, oricât de puternică a fost riposta la concluziile acestuia din urmă. Articolele din “Etimologicum”-ul lui Haşdeu sunt adevărate studii monografice aplicate unor structuri şi instituţii, pornind de la memoria cuvântului în cadrul ariei sale de circulaţie. Tot la fel va lucra şi S. Mehedinţi în etnopolitica sa asupra spaţiului românesc integral.

Studiile de la Fundu Moldovei dezvăluie un tip curios de sate, aşa-numitele “sate risipite”, cu “gospodării ridicate departe una de alta”, şi cu “centru încă neformat”. Aici este marea surpriză, marea descoperire a unuia dintre elevii târzii ai lui Gusti. Nucleul unei comunităţi săteşti, aflăm din aceste studii reluate, nu este “centrul satului”, ci “vecinătatea”. Studiile monografice redescopereau şi validau, într-altfel, teoria americanului C.H. Cooley, care identifica în grupul primar al vecinătăţii a doua matrice, lângă familie, a genezei sinelui. Cu studiile dedicate comunităţii săteşti din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc se atinge una dintre chestiunile de mare semnificaţie pe care a studiat-o în profunzime H.H. Stahl, aceea a “comunităţilor supra-săteşti de ţărani liberi”, cum le numeşte Paul H. Stahl. Chestiunea este şi una de mare actualitate în contextul reformei actuale şi al feluritelor proiecte de regionalizare care excelează toate prin ignorarea oricărei tradiţii de istorie rurală în această chestiune. “Ocolul Câmpulungului Moldovenesc este una dintre cele trei “republici” ţărăneşti menţionate de Cantemir; o alta era Ţara Vrancei şi a beneficiat şi ea de publicarea unei culegeri de documente. Ambele sunt interesante şi au caracter aparte în cunoaşterea vieţii sociale româneşti, pentru că amândouă tratează problemele comunităţilor supra-săteşti de ţărani liberi” (P. H. Stahl, p. 13).

Comunităţile supra-săteşti nu sunt un fenomen strict românesc. Paul Stahl a desfăşurat cercetări comparative asupra comunităţilor supra-săteşti aflate pe continentul european (vezi Paul Stahl, “«Pays» et communautés de vallée: Exemples roumains et européens”, în “Revue roumaine d’histoire”, tome XXXVII, 3-4, Bucureşti, 1998). Fenomenul este de o extremă actualitate în cadrul relansării unor proiecte de regionalizare a României, fiindcă aceste “comunităţi supra-săteşti” divers denumite (republici ţărăneşti la Cantemir, asocieri de vale la Iorga, «ţări» în tradiţia vie a poporului, comunităţi supra-săteşti în terminologia lui P.H. Stahl, comunităţi devălmaşe la H.H. Stahl, etc.) nici Imperiul austriac nu le-a ignorat, folosindu-le în logistica regimentelor grănicereşti. Comunităţile de avere s-au născut şi ele pe un atare suport etc. De ce ar trebui reformatorii de azi să le ignore?! Cauza voinţei de ignorare ar fi desigur însăşi ignoranţa, iar efectul ar fi cu siguranţă dăunător.

Am menţionat studiile asupra comunităţilor supra-săteşti ale lui P. H. Stahl pentru a evidenţia greutatea ipotezei asupra “întâietăţii unităţilor sociale” în studiile sociologice.

Lucrul cel mai tulburător în studiile rurale ale tuturor monografiştilor este plasarea zonei lor de interes la cumpăna statului cu ţăranii. Studiile rurale şi monografiştii au fost o adevărată pârghie la cumpăna statului, şi documentele rurale, de la cele ale lui Stefanelli şi până la cele constituite prin ancheta monografică de la Fundu Moldovei, depun mărturie asupra creşterii poverii statului şi a istoriei pe umerii ţăranilor. Evoluţia n-a adus ţăranilor libertăţi noi, ci poveri noi, servituţi, obligaţii pentru care nu li se dă nimic în schimb, atestând celebra teorie eminesciană a compensaţiei: “ţăranului i se ia în mii de forme şi nu i se dă nimica în compensaţie” (citat din memorie). Cercetările şi documentele în această chestiune, de la documentele Stefanelli şi până la documentele anchetei monografice din 1928, arată un lucru tulburător: statul şi administraţia de stat se substituie şi comunităţilor suprasăteşti, care erau în mâna ţăranilor, preiau, una după alta şi funcţiile vechii “obşti săteşti” (Paul H. Stahl), încât vremurile comuniste găsesc un ţăran în mare măsură îngenuncheat. Lucrul încă mai grav ete că nici după 1989 nu s-a făcut nici o încercare cât de cât semnificativă în direcţia restituirii unei structuri de mare importanţă pentru echilibrul statului. Primejdia este să se ajungă la situaţia ca un guvern să premieze chiar ţăranii care-şi înstrăinează pământul la preţuri de nimic spre dezastrul de mâine al statului naţional însuşi. Datele pe care le avem noi arată că valoarea pământului este cu mult mai mare decât ceea i se oferă ţăranului pe piaţă, iar adevărul nu poarte fi restaurat în absenţa unei comunităţi suprasăteşti fie aceasta chiar şi una de reprezentare.

Meritul gustienilor, prin care se ilustrează aristocratismul acestei şcoli, este atestat, deopotrivă, de nobleţea sufletului deschis către lumea anonimă a ţăranilor şi de originalitatea paradigmei pe care au creat-o.

Perenitatea unei paradigme. Putem pune, iată, câteva concluzii referitoare la paradigma acestei extraordinare şcoli. Şcoala Gusti a fost de regulă înţeleasă simplificator ca o şcoală a monografiilor săteşti.. Însă nu aceasta dă marca de originalitate a Şcolii, mai ales că metoda monografică se leagă de prestigiul unei alte şcoli de sociologie, Şcoala lui F. Le Play, care a fost memorată tocmai ca întâia “şcoală monografică” europeană. Originalitatea paradigmei Şcolii Gusti constă în cu totul altceva: este prima şcoală de sociologie care a creat o metodologie a cercetării comparativ-progresive a unităţilor sociale, de la familie şi sat ca unităţi sociale, la comunităţile suprasăteşti şi de la acestea la societăţile naţionale şi la unităţile internaţionale constituite din grupări de naţiuni în genul Ligii Naţiunilor, ori al celor atestate de etnosociologia balcanică a lui Paul H. Stahl, de la care se poate face saltul la ştiinţa acelei unităţi sociale numită umanitate.

Metoda este aceea a unui integrism sociologic progresiv şi procedeele folosite pentru a integra aceste membra-disjecta care sunt cunoştinţele disparate despre unităţile sociale sunt: monografia unităţilor sociale, metoda studiilor regionale, enciclopedia socială şi etnopolitică, filmul sociologic, expoziţia sociologică (adică organizată după o concepţie sociologică) şi muzeul sociologic în genul “Muzeului satului”.

Aceste metode dau strălucire şi atestare pentru ceea ce credem că s-ar putea denumi paradigma integrismului sociologic, care şi conferă nota de originalitate a acestei şcoli extraordinare la scară mondială.

Paradigma îşi vădeşte trăinicia prin continuatori. Or, metodele dezvoltate de comunitatea disciplinară a gustienilor au fost perpetuate în şi prin cercetări ca cele iniţiate la Sibiu, finalizate prin crearea primului Muzeu al civilizaţiei instrumentarului tradiţional românesc, ori prin cercetările noastre de la Institutul de Sociologie al Academiei Române, în cadrul unor proiecte iniţiate în colaborare cu singura fundaţie dedicată cauzei lumii rurale, Fundaţia „Nişte Ţărani”, fondată de scriitorul Dinu Săraru, proiecte dintre care menţionăm pe cel al unei cercetări bazate pe metoda enciclopediei etnopolitice finalizată prin volumul I al Enciclopediei etnopolitice a românilor în secolul XX, dedicat Basarabiei. În aceiaşi linie de continuitate se înscrie proiectul unei enciclopedii sociologice dedicată lumii rurale, din care am realizat Atlasul sociologic rural (primul volum) şi “Dicţionarul de Sociologie Rurală“, menit să devină primul volum din seria Enciclopediei rurale. Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, concepută de Gusti ca un fel de bancă de date a reformei, a fost relansată prin arhiva de date şi studii rurale sistematice pe care ISAR a reuşit s-o realizeze pe baza datelor INS. Nu voi încheia seria aceasta fără a menţiona proiectul creării primei Universităţi ţărăneşti conceput la iniţiativa Fundaţiei Nişte Ţărani în colaborare cu Institutul de Sociologie Rurală al Academiei Române. Festivalul filmului eco-etno-folk este singura iniţiativă de rang european, care a depăşit fruntariile ţării, în care găsim singura continuare reprezentativă a programului de sociologie cinematografică a Şcolii Gusti.

Vom încheia printr-o concluzie generală: paradigma gustienilor este inconfundabilă în sociologia mondială. Aceasta este paradigma îndrumătoare a primei şcoli sociologice de valoare şi de recunoaştere internaţională, Şcoala Sociologică de la Bucureşti, cum o denumesc unii, ori Şcoala Gusti sau Şcoala Gusti-Stahl, cum o denumim alţii dintre noi. Oricare i-ar fi denumirea, ea este o zestre de mare preţ, una dintre averile cele mai valoroase ale poporului român pe care avem datoria s-o păstrăm, dar mai ales să o sporim.

Ilie Bădescu

Sociologia Azi urează Muzeului Satului La Mulţi Ani!

Fotografii preluate de la Dna Paula Popoiu şi Ziaristi Online

Inaugurarea Muzeului National al Satului Dimitrie Gusti

Shortlink:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.