Dr. Ilie Bădescu: GUSTI ȘI „SOCIOLOGIA NAŢIUNII”. Studiu dedicat aniversării a 150 de ani de la înființarea Academiei Romane

Studiu dedicat aniversării a 150 de ani de la înființarea Academiei Romane

1. GUSTI ȘI „SOCIOLOGIA NAŢIUNII” 

1. „Cultura” disoluţiei şi „Sociologia naţiunii”

În 1989 s-a destrămat formațiunea imperială, anacronică şi opresivă, din Europa răsăriteană, întrunită de imperiul sovietic (bolșevic). Ca orice imperiu, şi cel sovietic avea formatul unui sistem dualist, adică era alcătuit prin aglutinarea unei autocrații imperiale cu o internațională, cea comunistă, care a avut ea însăşi un istoric, evoluând de la Internaţionala I-a, comunistă la Internaţionala a III-a, Kominternul. Orice sistem imperial își întemeiază dominația pe două structuri de putere: una de tip autarhic, lăuntrică, și una de tip extrovertit, propagându-se sub forma reţelelor. Cele două structuri compun un sistem aglutinat, simbiotic, care dă unele avantaje sistemului de dominație imperială dar constituie și principala lui vulnerablitate, atestată de facționalismul cronic al oligarhiei imperiului. Lupta celor două facțiuni nu se va încheia niciodată și destinul respectivului sistem de dominație depinde hotărâtor de deznodământul acestui război al facțiunilor. Acest specific face dificilă dispariția moștenirii imperiului, fiindcă structurile internaționaliste, în rețea, nu pot fi lichidate. Ele pot să dispară doar prin autodisoluţie, adică prin abandonarea lor de către aderenţi. De regulă, după dispariţia centrului autarhic al vechiului imperiu, reţeaua își caută un alt trunchi de care se va lega intrând într-un ciclu simbiotic nou, care va nutri bătăliile pentru postumitatea fostului imperiu și, evident, pentru noile strategii de dominație mondială.

După dizolvarea centrului autarhic al imperiului bolșevic (care nutrise autarhia sistemului de dominație comunistă), Europa a intrat într-un ciclu de interregn, o eră de tulburări şi de confruntări când lucrurile clare devin din nou obscure. Un asemenea lucru clar fusese, în perioada interbelică, „problema naţiunii”. Dar câte bătălii nu s-au dat până s-a ajuns la o asemenea limpezime în chestiunea naţională?! Una dintre bătăliile câştigate în cadrul acestui mare război a fost aceea legată de constituirea „sociologiei naţiunii”, mai cuprinzător spus, a „științei și pedagogiei națiunii”, victorie datorată aportului creator al lui D Gusti și Școlii sociologice fondată de el. Performanţa aceasta se leagă, așadar, de numele lui D. Gusti, inovator de paradigmă, întemeietor de şcoală sociologică şi creator al unui sistem de sociologie recunoscut de întreaga comunitate ştiinţifică mondială. Problema naţiunii este „de o mare însemnătate teoretică şi de o covârşitoare importanţă practică”, sublinia D. Gusti, încă în 1933. „Iată o problemă pentru a cărei rezolvare a curs mai mult sânge decât cerneală; ea a fost discutată şi disputată mai mult pe câmpurile de luptă şi la masa verde a diplomaţilor decât de oamenii de ştiinţă; ştiinţa socială, în afară de puţine excepţii, nu s-a ocupat cu ea în mod serios, lăsând-o pe seama oratorilor de întrunire publică şi a foiletoniştilor” (cf. D. Gusti, Opere, vol. IV, Ed. Academiei, 1970, p. 9). Tratatele de sociologie, mai remarcă Gusti, „abia dacă ating problema, în treacăt”, la fel dicţionarele. Bătălia a fost lungă şi în anul 1919 „s-a dat sentinţa definitivă, credea marele sociolog, în uriaşul proces istoric dintre stat şi naţiune” (ibidem, p. 10). D. Gusti nutrea iluzia că sentinţa a fost definitivă. În realitate, sfârşitul războiului al II-lea mondial aruncă „statul” din nou împotriva „naţiunii”, „procesul istoric” ce părea închis odată cu Pacea de la Versailles, este brutal redeschis. Roosevelt aprobă planul Morgenthau, Churchill îşi dă acordul ca sistemul imperialist ruso-sovietic să-şi extindă dominaţia asupra naţiunilor Europei centrale, astfel că ideea naţională este din nou alungată din Europa de Răsărit, iar cei ce croiseră sistemul de înţelegere şi explicare a lumii pe temeiul ei, trădaţi fiind „de democraţiile occidentale”, au fost aruncaţi în puşcăriile comuniste ori marginalizați și grabnic eliminați din orice formă de viață publică, din comunitatea lor, ca și cum n-ar fi existat niciodată..

În România, şcolile, operele şi personalităţile care contribuiseră la înălţarea „noului spirit european”, au fost desfiinţate, interzise, asasinate. Începea lunga serie a etnocidului cultural în care au pierit şi membrii şcolii sociologice de la Bucureşti, fie prin moarte civilă (ca în cazul lui Gusti), fie prin exterminare lentă sau brutală în puşcării, ca în cazurile lui Mircea Vulcănescu[1] şi Anton Golopenţia.

Şcoala sociologică de la Bucureşti, observa H. H. Stahl într-un interviu pe care mi l-a acordat în 1989, dar care n-a putut fi publicat nici până în ziua de azi, „n-a pierit de moarte bună, ci asasinată”.

Primul lucru interzis a fost atunci „sociologia naţiunii”, dimpreună cu toate curentele dezvoltate în jurul ideii naţionale.

Noua paradigmă gustiană a sociologiei naţiunii („ştiinţa şi pedagogia naţiunii”) a rămas „îngropată” până după căderea comunismului.

Chestiunea este de o noutate şi o importanţă ştiinţifică şi practică excepţională şi ea redevine actuală într-o vreme ca cea de azi.

„Individualismul, relativismul, cosmopolitismul, propagat de sofiştii veniţi din toate părţile lumii nu întâmpină, în lumea românească, nici un accent de revoltă, nici o încercare de construire a «comunităţii româneşti ideale»….Democraţia demagogică îşi desăvârşeşte opera: şi în literatură şi în filosofie, individualismul, scepticismul, materialismul ateu, socialismul, cosmopolitismul, umanitarismul, infectează societatea de sus în jos, deslănţuind toate pasiunile sociale, pregătind prăbuşirea” (T. Brăileanu, „Teoria comunităţii omeneşti”, Cugetarea – Georgescu Delafras, Buc., 1941). Aceste cuvinte rostite de Brăileanu acum 50 de ani au o anume recurenţă.

Într-un atare context am socotit mai mult decât utilă „convocarea” marilor dispăruţi şi a sistemelor de gândire sociologică pe care ei le-au izvodit. Între acestea, la loc de strălucitoare vedere, se află şi sistemul sociologic al lui D. Gusti, al cărui nucleu este tocmai sociologia naţiunii.

Bătălia cea mare care se dă astăzi, în tot Răsăritul, este aceea pentru „guvernanţa” „fundamentelor vii ale existenţei”, adică pentru administrarea sau „gestionarea culturilor” şi deci a vieţii sufleteşti a popoarelor. O lume concretă se întemeiază pe o „comunitate ideală” ale cărei principii se străduiesc teologii, „filosofii” şi „savanţii” să le întărească. Cei ce controlează „definirea” fundamentelor existenţei, controlează „comunitatea ideală” a unei societăți, a unei lumi istorice şi geografice bine delimitată.

Energiile disoluţiei au „ajuns să invadeze toate instituţiile statului, dar în literatură, în arte, în biserică, în familie, individualismul şi materialismul pun stăpânire pe toate conştiinţele, luptele de partid se înteţesc, democraţia demagogică macină toată puterea de rezistenţă a comunităţii româneşti” (ibidem, p. 31). Europenismul naţional și spiritual (cultural), cu aparatul său de învățături, de ştiinţe, sisteme filosofice şi ideologice, va trebui să oprească dezastrul. Toţi cei ce sunt credincioşi şi loiali faţă de Europa eternă a popoarelor creștine, zidite pe Sf Scriptură, adică pe spiritualitatea iudeo-creştină (pe temelia căreea este restaurată şi marea tradiţie greco-romană), pe sinoadele ecumenice din primul mileniu, pe Magna Charta de la 1215, dar și pe documentele Păcii de la Westphalia a căror culminație o găsim la Verssailes și Trianon, vor trebui să se organizeze în temeiul unei „asemenea spiritualităţi”.

Acest curent se revendică de la zestrea de teorii, paradigme, sisteme politice, şcoli ştiinţifice, curente culturale etc., pe care s-a zidit Europa modernă a naţiunilor. Din examinarea acestei moşteniri am ales „Sociologia naţiunii şi a relaţiilor internaţionale”, prin care D. Gusti se dovedeşte făuritor de paradigmă sociologică în context european, spre a o restitui celor pentru care a fost creată: lumii gânditoare româneşti.

Sperând că nu-i departe nici clipa în care curentul organic al omenirii va relua iniţiativa istoriei, sub credinţa în „noul viitor”, vom trece la examinarea articulaţiilor noului sistem de înţelegere şi explicaţie a comu­nităţii omeneşti inaugurat de D. Gusti prin „Ştiinţa şi pedagogia naţiunii”.

2. De la „psihologia popoarelor” la „știința şi pedagogia naţiunii”

Ca să ne dăm seama de valoarea novatoare a paradigmei gustiene în sociologie, prin ceea ce el a denumit „știința și pedagogia națiunii”, trebuie s-o raportăm, pe urmele lui însuşi, la principalele sisteme explicative utilizate, în epocă, pentru studiul unităţilor sociale numite „naţiuni”.

„Pentru a face o deosebire precisă între felul în care concepem noi ştiinţa naţiunii, ne previne D. Gusti, şi felul în care e concepută în străinătate, e suficient să înfăţişăm un scurt istoric al metodelor întrebuinţate până acum” (cf. „Sociologia militans”, Fundaţia Regelui Mihai I, Bucureşti, 1945, p. 187). Prima metodă, aprecia Gusti constă în a studia popoarele prin „trăsături generale”. Cei ce utilizează această metodă cred că pot înfăţişă caracterul sau sufletul unui popor prin câteva asemenea trăsături generale, cam în acelaşi mod în care poţi caracteriza o persoană. Aceşti autori se simt îndreptăţiţi „să atribuie de la ei o psihologie specifică fiecărei naţiuni, exprimată în câteva afirmaţii vagi şi cu neputinţă de controlat” (ibidem). Gusti consideră că felul acesta de a proceda s-ar putea numi „impresionism şi diletantism ştiinţific”. În această categorie se încadrează toate acele scrieri de ..psihologia popoarelor”, în genul acelora ale unor Lazarus şi Steinthal în Germania ori în genul celor ieşite de sub pana unui număr considerabil de autori în Franţa, Anglia, iar de la începutul secolului al XIX-lea, şi în România (chiar de ar fi să menţionăm doar obscura lucrare a lui D. Drăghicescu, „Din psihologia poporului român”, care apare la 1906, şi asupra căreia vom reveni mai încolo).

Celebre în epocă, sub acest unghi de abordare a „psihologiei popoare­lor”, erau lucrările unui Fouillée, („Schiţă a unei psihologii a popoarelor europene”), sau ale unui Boutmy („Essai d’une psychologie politique du peuple anglais en XlX-e siècle” sau „Eléments d’une psychologie politique du peuple américaine”), ale lui André Siegfried, „La psychologie du peuple française”, Albert Rivand, „La psychologie du peuple allemand”, Paul Hazard, „La psychologie du peuple italien”, Jaque Ancel, „La psychologie des peuples balkanique” etc.

Curios este că D. Gusti nu menţionează lucrarea lui D. Drăghicscu, „Din psihologia poporului român”, deşi atunci când îşi publica el studiul, în 1937, cartea lui Drăghicescu apăruse deja de două decenii. Este posibil să o fi ocolit dintr-un gest de delicateţe faţă de un coleg român, care nu merita să fie invocat cu acea parte a operei sale pe care apoi ar fi trebuit s-o aşeze în seria mare de opere definitorii pentru curentul diletantismului ştiinţific european. De altminteri scrierea lui Drăghicescu a fost ignorată în România, printr-un consens tacit, aproape unanim, al specialiştilor în domeniu.

Să reţinem aşadar sentinţa pe care o punea Gusti acestor abordări, încă în deceniul patru, deci acum 50 de ani (pentru a ne da seama de anacronismul gestului actual): „Defectul acestor lucrări, preciza sociologul român, este că generalizează fără temeiu trăsături care nu se potrivesc poporului întreg, dar mai ales că fac o seamă de caracterizări lipsite de orice dovezi…” (ibidem). Pentru a înţelege despre ce este vorba şi a sesiza importanţa decisivă a reorientării provocată de paradigma gustiană a „ştiinţei naţiunii”, să zăbovim ilustrativ asupra lucrării, de acum peste 90 de ani, a lui Dăghicescu. O facem și pentru că sociologul durkheimist a avut intuiția unui demers ce merită totuși examinat cu atenție. Ideea metodologică pare destul de interesantă, modul utilizării metodei este profund discutabil. De aceea ni se pare importantă o revenire asupra metodei pentru a evidenția partea ei provocatoare, dar și marea eroare a demersului, adică a utilizării metodei și a pune în dreaptă lumină valoarea incontestabilă a demersului gustian vis-a-vis de aceiași chestiune: a edifica o știință a națiunii.

Care este configuraţia metodei mai sus pomenite în scrierea lui Drăghicescu? Ea se cuprinde în doi pași, în două „momente” ale unui demers izvorât totuşi din orgoliul de a caracteriza un popor, pe toată lungimea istoriei sale și în toată raza lui spațială, printr-o sumă de trăsături generice și deci generale, ca și cum popoarele ar fi un soi de unități monotone expuse fie expansiunii autogenerative fie contracției degenerative. Primul pas (moment) în aplicarea metodei constă în demersul de căutare a acelor aspecte analitic-istorice care adeveresc acele trăsături pe care Drăghicescu le consideră definitorii pentru fondul etnic (al românilor, în cazul lucrării sale). Autorul atribuie acestor trăsături, decupate oarecum arbitrar, semnificația unor elemente de fond ale „sufletului etnic”. Al doilea pas în aplicarea metodei constă în determinarea influenţelor istorice care sunt socotite hotărâtoare în direcția conservării şi dezvoltării fondului (primar), ori, pur şi simplu în direcția inducerii unor efecte corozive, de degradare a fondului etnic (deci a fundamentelor sufleteşti ale unui popor). Pentru un asemenea demers, întreaga etnoistorie a unui popor se cuprinde în două procese alternative: un proces autogenerativ, de confirmare a acelor trăsături generale, redefinite drept trăsături generice, sau un proces degenerativ, de progresivă debilitare a fondului etnic primar (un fel de incapacitate cumulativă).

Procedând astfel, Drăghicescu localizează, cu primul pas al metodei, fondul etnic al etnogenezei românilor într-un set de trăsături definitorii pentru cele două mari grupări etnice din care s-a „născut” poporul român: dacii şi romanii. Acesta este decretat drept fond sufletesc primar, static, atestabil într-un fel de illud tempus al etno-istoriei, pe care-l dinamizează apoi istoria, prin influențele ei, potențându-l ori debilitându-l. Asupra acestui fond sufletesc au acţionat, apreciază Drăghicescu, influenţele slave, ale populaţiilor migra­toare în genere, apoi cele otomane, greceşti şi, în modernitate, influenţele franceze[2]. Rezultanta compusă din trăsăturile de fond şi din cele aduse de influenţele istoriei poate fi, în viziunea lui Drăghicescu, o valoare pozi­tivă, indicând o „creştere” şi o „împlinire” psihologică a „fondului prim”, sau negativă, indicând o „scădere”, o „degradare” a fondului primar. Concluzia pe care o pune Drăghicescu la analiza lui este că românii, ca popor rezultat din combinarea fondului daco-roman cu influenţe istorice (slave, otomane, greceşti, franceze etc.) reprezintă o „manifestare degradată”, degenerată, a „fondului etnic primar” (daco-roman). În viziunea lui, istoria poporului român, şi deci fenomenologia psihologiei etnice româneşti, reprezintă o progresivă degenerare etnospirituală a „mentalităţii” şi a „caracteru­lui” daco-roman. Ceea ce apare ca „sinteză” înnoitoare în ordinea mani­festărilor spirituale (folclorice etc.) s-ar datora, în viziunea lui Drăghicescu, mai degrabă unor influenţe istorice (ca cele slave) decât încordărilor etnice proprii (de substrat). Prin urmare, norma (criteriul și unitatea) de măsurare a psihologiei unui popor, este, în viziunea sa, înapoi, nu în faţă (în viitor), şi anume în setul de trăsături care alcătuiesc caracterul acelor grupuri etnice din care se compune fondul (substratul) acelui popor (în cazul românilor dacii şi romanii).

Faţă de „măsura” lor primordială, românii, consideră Drăghicescu,  se afirmă în istorie ca o manifestare daco-romană depotențată. Drăghicescu nu spune nimic despre cele două expresii ale unei sinteze spirituale de maximă originalitate și unicitate la scara acestui popor și anume una dintre cele mai vii, mai suple limbi neoromanice, limba română și una dintre sintezele de incredibilă putere înlăuntrul experienței creștine și anume ceea ce Mircea Eliade va numi „creștinism cosmic sud-est european”. Asupra celorlalte momente, în care se ilustrează recurența dovezilor de perenitate ale fondului etnospiritual românesc în istorie, Drăghicescu nu face nici o menţiune (vădind el însuşi o dificultate sufletească în privinţa finalizării procesului cognitiv sau creator).

Ne dăm seama, iată, de ce cartea lui Drăghicescu a exercitat o aşa de mare atracţie pentru acei „intelectuali”, care nutresc un dispreţ aşa de stăruitor faţă de poporul român (din motive care ţin de psihologia politică a „elitelor” în istoria modernă a românilor, motive asupra cărora nu este nici momentul şi nici locul potrivit să zăbovim aici). Ne aflăm, iată, în faţa unui paradox. D. Drăghicescu admite, în premisa abordării sale, că popoarele pot fi caracterizate prin acele sinteze de trăsături în care se exprimă „mentalitatea” şi „caracterul” lor. În ciuda propriei sale premise, el conchide că, în cazul românilor, influenţele istorice au fost mai puternice decât fondul propriu, astfel că, într-o atare lumină falsificatoare, putem vorbi cu mare greutate despre o nouă sinteză sufletească; S-ar putea vorbi, în schimb, consideră Drăghicescu, despre o degenerare a unei unităţi sufleteşti de substrat fixată în şi prin sinteza elementelor daco-romane. Prin urmare, ori admitem că poporul român este ceva nou, un întreg care este mai mult decât suma părţilor constitutive (deci o împlinire, o de-săvârşire) şi atunci devine posibilă o ştiinţă a acestei noi unităţi, a acestui lucru nou şi deci diferit relativ de elementele din care a ieşit, ori, dimpotrivă, conchidem că românii sunt expresia unei manifestări degradate a fondului etnografic de elemente dacice şi romane şi atunci trebuie să conchidem pe cale de consecinţă că ştiinţa acestui popor este o imposibilitate căci e lipsită de obiect. Cel mult s-ar putea vorbi despre o istorie a dacilor şi a romanilor orientali la două mii de anii de la ocuparea Daciei de către Traian.

Pentru D. Drăghicescu sinteza numită limba română (care n-ar fi putut să apară dacă românii ar fi o simplă degenerare a dacilor şi a romanilor) rămâne o chestiune obscură şi, tot astfel, „creştinismul românesc” cu termenul lui Simion Mehedinţi, ori „cosmic” cu sintagma lui M. Eliade.

Sinteza limbii române, „creştinismul cosmic”, „mioritismul” (în sensul descoperit nouă de M. Eliade şi de L. Blaga), o sinteză istorică precum „Bizanţul după Bizanţ”, statele creştine voevodale etc., ca să nu ne referim la momentele târzii ale istoriei culturale din spațiul românesc, ni se par a fi îndeajuns de probatoare asupra deficitului regretabil al cărţii lui D. Drăghicescu şi deopotrivă al me­todei „psihologiei popoarelor”.

După cum știm, tentația metodei lui Drăghicescu este persistentă. În asemenea abordări  regăsim ideea, chiar dacă uneori discret asumată, că popoarele sunt entități istorice și ca atare unitatea lor de măsură poate fi localizată în alte entități, istorice și ele, încât devenirea poporului este un proces imanent, strict istoric. Prin urmare, toată zestrea spirituală a unui popor se află depozitată în alte entități entoistorice, precum dacii și romanii, în cazul românilor. Ca și cum marile virtuți ale dacilor și romanilor ei înșiși s-ar fi născut prin generație spontanee pentru a fi sufocate apoi de influențe istorice potrivnice în decursul secolelor și al mileniilor. Elementul transistoric, tainic, transcendent din ființa spirituală a oricărui popor este cu totul obliterat. Dumnezeu nu există într-o atare viziune. Este punctul culminant și cu totul trivial al pozitivismului aplicat în știința acelor unități socio-spirituale denumite popoare și națiuni.

Pe de altă parte, demersul acesta de a distinge între substartul spiritual, sufletesc al popoarelor și adstratul influențelor iatorice a primit utilizări strălucitoare în alte abordări, precum cele ale lui L Blaga, V Pârvan, Bogdan  Petriceicu Hașdeu, N Iorga, Mircea Vulcănescu, C Noica, D Stăniloae, antropolgi precum E Bernea, Ion Ionică, Traian Herseni, sociologi precum E Sperantia, Tr Brăileanu etc., lingviști precum Alf Lombard, T. Capidan, G Ivănescu, M N Russu etc. Dacă vei admite faptul evident al caracterului transistoric, peren, cvasitainic al puterii spiritului în raport cu potrivnicia istoriei popoarelor nu vei aluneca în nefericita ideopatie a intelectualului dezabuzat care-și fac receptacul pentru angoasele scârbei de sine din compulsive fantasme etnopolitice.

Am stăruit asupra exemplului prilejuit de cartea lui Drăghicescu doar pentru că problema a fost adusă în actualitate, printr-o întreprindere ce vrea să escamoteze critica „psihologiei popoarelor, pe deplin actuală şi validă, a lui D. Gusti şi deopotrivă soluţia propusă de el la criza paradigmatică a acestei direcţii de cercetare.

Aici se află şi justificarea gestului nostru de a edita prin această facsiculă unele dintre studiile pe care Gusti le-a dedicat impunerii unei noi direcţii în „ştiinţa popoarelor” și anume, „științei și pedagogiei națiunii” sau, cu o sintagmă prescurtată, „sociologiei naţiunii”, ca parte constitutivă şi culminativă a „ştiinţei unităţilor sociale”.

Vom părăsi aici referirile la prima direcţie de încadrare a scrierilor consacrate „studiului” popoarelor, evocând cea de-a doua metodă care şi-a făcut inaugurarea în raport cu obiectivul realizării unei ştiinţe a naţiunii. Aceasta, precizează D. Gusti, „se apropie mai mult de ştiinţă şi are mai multe putinţe să ne ducă la adevăr. Este metoda inductivă, care pleacă de la fapte, nu de la impresii şi duce la cercetări migăloase şi prudente, în care se renunţă de bunăvoie la generalizările neîntemeiate” (ibidem). Această metodă, mai adaugă Gusti, a fost practicată de folclorişti, de etnografi şi statiscieni şi chiar de sociologi, cum sunt cei din şcoala monografică franceză a lui Fr. Le Play.

Limita acestei metode derivă din aceea că, observă Gusti, „nici unii nu privesc naţiunea întreagă, fiinţa naţională ca totalitate, ci numai aspecte parţiale, înfăţişări fragmentare” (ibidem). Folclorul, bunăoară, este între cele mai de seamă manifestări ale „sufletului” naţional, totuşi „nesuficient de semnificativă, nu numai pentru o ştiinţă a naţiunii, ci şi pentru o psihologie a poporului” (ibidem). Astăzi, când o parte a intelectualilor occidentali au pretenţia de a clădi din nou o teorie despre „naţiuni”, pe care le „decretează” caduce, căzând astfel, printr-o stranie regresiune sufletească şi epistemologică, în aceleaşi aporii ale vechilor abordări de „psihologia popoarelor”, ne dăm seama de urgenţa actualizării metodei şi teoriei gustiene. Readucerea ei în actualitate este plină de urmări pozitive pentru „sănătatea” unei direcții de cercetare și acțiune.

3. Modelul sociologiei naţiunii

Naţiunile sunt condiţionate, în genul lor de viaţă, de o mulţime de factori, pe care D. Gusti îi înmănunchiază în patru categorii mari: natura sau cadrul cosmic (deci „pământul”) viaţa sau cadrul biologic (deci, rasa şi populaţia), timpul sau cadrul istoric şi sufletul sau cadrul psihologic (etnopsihologic, am putea adăuga noi).

Acest din urmă cadru cuprinde atât viaţa psihică proprie a unei naţiuni (axul „cunoaşterii de sine”) cât şi „ambianţa sufletească a celorlalte naţiuni”, sau cadrul etnomorfologic (axa vecinătăţilor sufleteşti). Nici unul dintre factorii aceştia nu sunt o fatalitate pentru viaţa colectivă a unei naţiuni. Naţiunea opune lumii dinafară o voinţă de afirmare şi o putere de transfor­mare. Acţiunea tranformatoare pe care naţiunea o exercită asupra celor patru cadre (categorii de factori) se numeşte „naţionalizare”. „Peisajul geografic, rasa, trecutul istoric şi sufletul colectiv se naţionalizează treptat, devin instrumente de propăşire şi afirmare ale naţiunii, părţi integrante din ea, şi din această aplicare a voinţei proprii la factorii aceştia de condiţionare iau naştere ca un rezultat al ansamblului de străduinţe manifestările, creaţii originale, cuprinse la un loc în sânul unitar al culturii naţionale” (ibidem, p. 191).

„Manifestările creatoare” ale unei naţiuni pot fi şi ele grupate în patru categorii fundamentale: economice, spirituale, juridice, politice. Primele sunt „constitutive”, iar ultimele două sunt categorii „regulative”.

Paradigma „sociologiei naţiunii” operează şi cu ideea de „linie istorică” a unui neam. „Fiecare neam are o linie a lui de propăşire şi strălucire care face cu putinţă un maximum de manifestare pentru fiecare generaţie şi o continuare a sforţărilor, (respectiv) o îmbogăţire a culturii naţionale, neîncetat, de-a lungul tuturor veacurilor. Cei care nesocotesc această linie, se îndepărtează de istorie şi îşi împing propria lor naţie spre decădere” (ibidem, p. 190).

Ideea că neamurile au o „linie istorică” şi un „prag” de intensitate a sforţărilor creatoare, care se propagă în timp cu fiecare generaţie, reprezintă temeiul conceptului de solidaritate istorică sau transistorică a generaţiilor care se succed în timp. „Morţii se asociază cu cei vii şi uneori poruncile veacurilor trecute se impun cu desăvârşire epocilor actuale” (ibidem). Sociologia naţiunii, în accepţiune gustiană, vorbeşte, iată, despre destinul şi misiunea neamurilor în istorie. „Drumul realizării de sine” al fiecărei naţiuni este de neconceput în afara liniei destinului său şi abaterea de la misiunea lui în’istorie aduce efecte negative.

În fine, D. Gusti, atrage atenţia că niciuna dintre cele patru manifestări nu pot fi ridicate la rangul de scop în fine. Manifestările economice, ca şi cele spirituale, nu sunt „elemente întâmplătoare în viaţa unei naţiuni, ci părţi constitutive, prin care o naţiune se poate păstra şi se poate dezvolta, dar poate să-şi afle degradarea politică sau chiar şi pieirea”. „O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor şi la secătuirea posibilităţii de trai pentru generaţiile viitoare sau cel puţin la apariţia unor activităţi străine de firea şi stadiul de dezvoltare organică a naţiunii respective, ceea ce duce la dezechilibrul interior şi la dezagregarea comunităţii naţionale” (ibidem, p. 192) (s.n. I.B.). Dintre manifestările sociale ale unei naţiuni, cele mai predispuse spre înstrăinare sunt cele economice, urmate de cele politico-juridice, iar în cadrul mani­festărilor culturale, cele ideologice şi ştiinţifice.

Înstrăinarea prin ştiinţă de fiinţa şi misiunea unui neam conduce la pierderea adevărului şi la anihilarea accesului cercetării spre legăturile de corespondenţă şi interdependenţă organică dintre cutare manifestare şi to­talitatea din care face parte şi care-i păstrează înţelesurile. Acestea sunt accesibile savanţilor care înţeleg să fie parte din cultura totală a naţiunilor lor. Postulatul întregului este condiţia minimală a oricărei cercetări. Iar întregul este, aici, unitatea socială cea mai înaltă, de care atârnă toate celelalte unităţi sau subunităţi sociale, adică naţiunea

Primejdia cea mai înaltă pentru viaţa organică a naţiunilor este înstrăinarea statelor. „Statul, care este expresia cea mai înaltă a vieţii politice naţionale, se poate aşeza uneori împotriva realităţii şi atunci apar conflicte dureroase dintre stat şi naţiune. În lupta aceasta, istoria ne arată că totdeauna au ieşit învingătoare naţiunile. Numai ele sunt eterne, formele de stat apar şi dispar după nevoile naţiunilor.

De aceea, niciodată statele nu trebuie să se împotrivească naţiunilor, ci trebuie să le exprime credincios fiinţa lor, aspiraţiile lor şi linia lor istorică (ibid., p. 193, s.n. I.B.).

Există aşadar patru primejdii interne şi o primejdie externă pentru integritatea şi organicitatea naţiunilor. Primejdiile interne decurg din înstrăinarea economiei, înstrăinarea ştiinţei şi a ideologiei şi înstrăinarea statului. Primejdia externă se referă la vecinătăţile sufleteşti agresoare, la tendinţa de dominaţie a naţiunilor vecine asupra» unei naţiuni date. Postulatul care dirijează toate manifestările în cadrul naţiunii este acela al integralităţii, al totalităţii. Substanţa acestei totalităţi se referă la „fiinţa naţiunilor”, la „linia lor istorică”, la „porunca trecutului” şi la aspiraţiile unei naţiuni” („chemarea viitorului”).

Oricare ar fi unitatea socială considerată, aceste patru elemente se înfăţişează insului obişnuit şi savantului ca exigenţe ale unui demers organic, ale unei iniţiative care se arată respectuoasă faţă de legea totalităţii, a integrităţii respectivei unităţi. încălcarea acestor exigenţe aduce pe urmele ei pierderea parţială sau totală a posibilităţilor de afirmare, de propagare în timp a vieţii respectivei unităţi sociale.

Cel ce nu respectă porunca epocilor trecute, ca şi chemarea viitorului unei naţiuni (chemare ce răzbate în aspiraţiile ei mai clare ori mai obscure), se înstrăinează de fiinţa acesteia, ori se abate de linia ei istorică, provoacă naţiunii sale de apartenenţă diminuări, declinul posibilităţilor sale actuale şi viitoare, depotenţarea fiinţei acesteia. Primejdiile acestea cresc proporţional cu rangul deţinut de insul sau de categoria respectivă. Coeficientul cel, mai înalt de ameninţare vine de la elitele neorganice şi de la elitele incompetente, neproductive. De aceea, D. Gusti va acorda un loc important în concepţia sa de acţiune socială formării elitelor pe temeiul ştiinţei naţiunii, deci prin cunoaşterea nevoilor reale ale unei naţiuni şi prin organizarea  competenţelor.

Un element esenţial în definirea gustiană a naţiuni este „conştiinţa de sine”. D. Gusti apreciază că aceasta poate avea două stări extreme şi apuse. La un pol, conştiinţa de sine îmbracă forma unui puternic sentiment al identităţii. La celălalt pol, conştiinţa de sine este puternic slăbită şi îmbracă forma unui „simţământ de inferioritate”. Axul conştiinţei de sine se află intersectat cu axul dominaţiei. Astfel o naţiune poate trăi „departe de puterea de înrâurire a celorlalte naţiuni” sau, dimpotrivă poate fi strâmtorată sau chiar „întrepătrunsă de naţiuni, care au tendinţe de dominare şi se simt chemate să realizeze o misiune potrivnică naţiunilor conlocuitoare” (p. 191, ..Sociologia militans”, vol I. Fundaţia Regele Mihai I, Buc. 1946). Studiul naţiunii cere să luăm în seamă aceste două dimensiuni şi anume axul „puterii sufleteşti” proprii şi axul „vecinătăţilor sufleteşti”, al naţiunilor care o înconjoară, al „minorităţilor care pot avea tendinţe proprii de realizare, misiuni specifice, potrivnice naţiunii majoritare” (ibidem). Sistemul celor două axe anunţă studiul etnoscopic al unei naţiuni, adică posibilitatea unor evaluări de etnometrie internă şi externă a situaţiei unui popor. În acest model, poziţia unei naţiuni date poate fi caracterizată în sistemul de referinţă al celor patru cadrane obţinute prin intersecţia celor două axe, după cum urmează:

A = „conştiinţa de sine dezvoltată”; B = „sentiment de inferioritate”; C = atitudine de convieţuire paşnică; D = tendinţă de dominare (din partea naţiunilor vecine)

Cadranul I este al naţiunilor norocoase, cu o puternică personalitate istorică; Cadranul II este al naţiunilor cu „vecinătăţi sufleteşti pozitive”, dar cu simţământ de inferioritate, (ele au şansa să evolueze spre cazul I.); Cadranul III este al naţiunilor cu un simţământ puternic, o conştiinţă de sine puternică dar cu vecinătăţi agresive. Cadranul IV este cel mai nefericit, al naţiunilor „blestemate de soartă” (cu vecinătăţi agresoare şi cu o slăbită conştiinţă de sine. Românii au oscilat în epoca modernă, cel puțin, între situaţiile descrise de cadranul III şi IV.

4. Sociologia ca ştiinţă a problemelor fundamentale ale naţiunii

Sistemul nou de sociologie propus de D. Gusti ne cere să respectăm postulatul totalităţii organice al unei unităţi sociale (cum ar fi naţiunea) şi, în acest scop, să ţinem seama de totalitatea cadrelor ei de existenţă (cosmic, biologic, istoric, psihologic) şi de toate manifestările sale (economice, spiri­tuale, politice şi juridice).

Cercetările trebuie să ia în considerare unităţile sociale, schimbările suferite de acestea, adică procesele sociale şi „începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă”, adică tendinţele sociale. În fine, în al doilea rând, cercetarea ar putea să vizeze: monografii de sate, monografii de oraşe, monografii de întreprinderi, de judeţe, monografii de regiuni etnice şi, în sfârşit, ca un rezultat final, „monografia sau ştiinţa naţiunii întregi”. În vederile lui Gusti, „sociologia satelor” trebuie să preceadă „sociologia oraşelor”.

Sociologia naţiunii este extrem de sensibilă la ceea ce Gusti a numit problemele sociale fundamentale ale unei naţiuni.

Acestea se pot manifesta la scara unor unităţi sociale (satul, familia, regiunea), pot îmbrăca forma unui proces social (cum a fost de pildă, schimbarea suferită de România prin introducerea noii constituţii, ori cum ar fi războiul sau reforma), dar pot îmbrăca şi forma unor fenomene de scară regională sau mondială, cum ar fi „chestiunea Dunării”, „chestiunea agrară”, sau, la scara omenirii, problema organizării păcii şi a instrumentelor acesteia: Societatea naţiunilor, Institutul social al naţiunilor etc. Sociologia naţiunii este aşadar, totodată, ştiinţa problemelor fundamentale ale vieţii colective a acestei unităţi sociale de rang suprem.

În final sociologia naţiunii cuprinde şi studiul „dezechilibrelor” şi al ,,dezagregărilor” pe care le pot suferi unităţile sociale ori de câte ori un agent social încalcă, prin manifestările lui, legea totalităţii organice a respectivei unităţi sociale. Între acestea, cel mai grav fenomen care se înfăţişează ştiinţei naţiunii este conflictul dintre stat şi naţiune.

Ştiinţa naţiunii este sensibilă, în fine, la acele situaţii în care o naţiune este „înconjurată ori chiar întrepătrunsă de naţiuni care au tendinţe de dominare şi se simt chemate să realizeze o misiune potrivnică” respectivei naţiuni. Acelaş gen de primejdii pot decurge din existenţa unei minorităţi care poate avea „misiuni specifice, potrivnice naţiunii majoritare” (cf. ibid. p. 191). Cu aceste două tipuri de conflict am epuizat tabloul cerinţelor la care este chemată sociologia naţiunii, în viziunea lui Gusti. Acestea se referă la:

1. studiul unităţilor sociale, culminând cu cercetarea unităţii sociale integratoare care este naţiunea;
2. studiul proceselor şi tendinţelor sociale (mişcări sociale, reformă, război);
3. studiul conflictelor, al dezechilibrelor şi al dezarticulărilor lăun­trice ale unei naţiuni
4. studiul problemelor fundamentale având ca sistem de referinţă fie o unitate socială, fie un teritoriu sau o unitate geografică ori geopolitică;

La baza conflictelor şi a problemelor se află, în viziunea lui Gusti, cele patru „înstrăinări”: prin ştiinţă, prin activităţi economice, prin activităţi ideologice şi prin stat. La acestea se adaugă acţiunile unor minorităţi cu misiuni străine şi potrivnice naţiunii majoritare, respectiv, vecinătăţile su­fleteşti care hrănesc tendinţele dominatoare asupra unei naţiuni date.

În zona de preocupări empirice ale lui Gusti au stat:

1. satul şi chestiunea (problema) agrară;
2. naţiunea şi problema naţiunii în context european şi în cadrul curentelor care o ating în modul cel mai direct: „socialism, anarhism, cosmopolitism”;
3. dintre manifestările politice ale naţiunii, două au reţinut cu precădere interesul ştiinţific al lui Gusti: partidul şi statul;
4. în rândul proceselor sociale, reforma, războiul şi organizarea păcii au făcut obiectul predilecţiei sale;
5. dintre problemele regionale, chestiunea Dunării a fost socotită de Gusti ca fiind cea mai acută pentru români;
6. în fine, dintre tendinţele dominatoare, cele mai semnificative, asupra cărora s-a oprit sociologia sa au fost tendinţele agresoare ale statului moscovit şi tendinţa revizionistă a statului ungar.

În fine, concluzia cea mai înaltă la care ajunge Gusti este aceea că omul de ştiinţă, oricare ar fi el, trebuie să se pună în slujba naţiunii. Aceasta este menirea şi justificarea lui cea mai înaltă „Ştiinţa naţiunii nu este o utopie, ci un fapt perfect cu putinţă, chiar dacă este un act de mare curaj şi de mare jertfă” (p. 1-97).

Gusti credea că ştiinţa naţiunii ar putea fi realizată într-un interval de 10 ani, socotind că s-ar putea studia câte 53 de sate anual, scop în care ar trebui puse în bugetele judeţelor sumele necesare acestui studiu. În 3-4 ani s-ar putea face studiul oraşelor şi al celorlalte realităţi naţionale. În cei 10 ani s-ar socoti şi perioada necesară prelucrării datelor. Personalul necesar unei atari opere ar putea fi procurat din intelectualii ţării, de toate gradele şi specialităţile, obligaţi la un stagiu de câteva luni în slujba cunoaşterii şi înălţării patriei. Aceasta este esenţa legii serviciului social.

Rezultatul pipăit al cercetărilor ar fi Enciclopedia României. Cadrul care ar strânge energiile acestora în serviciul naţiunii ar fi o fundaţie de tipul „Fundaţiei Culturale Regele Mihai I”.

Ştiinţa naţiunii va da temei politicii naţiunii, adică „ştiinţei mi­jloacelor prin care naţiunea va putea realiza idealul naţional” (p. 198). Între obiectivele de bază ale politicii şi pedagogiei naţiunii se află formarea „elitelor organice”, ca principal mijloc al realizării idealului naţional. Ne putem, desigur, întreba dacă proiectul lui Gusti a fost utopic şi dacă ar mai avea încă validitate. Ţinând seama de perfecţionările metodologice aduse de elevii săi care au inventat mongrafiile regionale şi de „probleme” critice, credem că proiectul nu era utopic şi îşi păstrează neatinsă validitatea încă şi astăzi.

 Cenzura comunistă şi sistemul gustian de „sociologia naţiunii”

1. Procedeul „fracturării sistemelor de referinţă” (frame break) ale spiritualităţii unui popor

Sovietizarea şi comunizarea popoarelor care au intrat sub dominaţia imperiului sovieto-marxist a reprezentat culminaţia războiului dintre naţiuni şi imperii în Europa răsăriteană. Spre deosebire de imperiile tradiţionale, imperiul sovietic s-a afirmat în epoca marilor expansiuni ale naţiunilor europene. Niciodată Imperiul şi Naţiunea ca unităţi sociale şi ca formaţiuni istorice nu s-au înfruntat atât de complet şi de direct ca în cazul înfruntării dintre Imperiul sovieto-marxist şi Naţiunile răsăritene ale Europei. Procesul s-a desfăşurat pe fondul alianţei dintre Internaţionala a 3-a comunistă, aflată în obedienţă totală faţă de centrala moskovită, şi imperiu, ca tip de formaţiune supranaţională, opresivă şi (în modelul său rusesc, ne spune Berdiaev) mesianică. Prin efectele acestei alianțe, imperiul sovietic a fost susţinut până târziu, după război, de Internaţionala comunistă, care avea între membrii săi elemente ale elitelor Apusului, aflate chiar la vârful puterii în ţările occidentale. Soteriologia marxistă s-a întâlnit cu mesianismul răsăritean care avea și rădăcini specifice Rusiei, cum demonstrează Berdiaev, şi astfel a fost consolidat imperiul ideocratic sovietic, comunist. Acesta a fost cel mai mare duşman al Naţiunii, ca idee şi ca formaţiune istorică şi etno-spirituală. Programele sale de desfiinţare a naţiunii au fost de o complexitate şi o cruzime neobişnuită amintind de vechile imperii asiatice. Aceste programe au vizat năruirea culturilor naţionale și a spiritualității iudeo-creștine, ca principală cale spre dezagregarea naţiunilor. Între multele procedee utilizate în acest scop (de la programe de „reeducare forţată”, la suprimarea unor părţi din cultură, prin instaurarea unui regim prohibitiv față de manifestările vieţii religioase, mergând până la eliminarea ei din sfera publică, ori față de unele opere și personalități sub eticheta de mistici, retrograzi, legionari, fasciști etc.), se distinge, prin formula sa de o incredibilă amănunțime și absurdă, criminală cruzime, acela al cenzurării (tăieturile din opere, croşetarea unor pasaje, pagini, capitole întregi uneori). Nici o operă, aici o teorie, nici o personalitate, nici o mişcare, sau curent cultural etc., n-au scăpat de acţiunea aceasta de incredibilă desfigurare.

Noua paradigmă izvodită de D. Gusti în sociologia europeană (pe care istoria sociologiei va trebui s-o consemneze la un capitol special conceput în acest sens, ce va avea ca titlu chiar numele ei gustian – „sociologia naţiunii”) a fost supusă maltratării cenzorului de sorginte sovieto-kominternistă. În operaţiunile acestea de dislocare a naţiunii ca „unitate socială” şi „spirituală”, tehnica utilizată  a fost ceea ce E. Goffman a denumit „ruptura de cadru” (frame break), adică dezagregarea cadrelor mentale, simbolice, ideologice, teoretice, psihospirituale, în genere, în care şi prin care a funcţionat și prin care s-a propagat unitatea psihospirituală a unei naţiuni (societăţi). Întrucât substanţa acestor „cadre de referinţă” este una spirituală, le vom denumi „cadre noologice” (nous = spirit) sau spirituale, pentru că ele sunt mai mult decât simple „sisteme de referinţă” pentru procesele cognitive. Ele sunt şi cadre modelatoare pentru toate procesele psiho-spirituale şi psiho-somatice ale unei personalităţi, ca şi ale unei colectivităţi. Aceste cadre noologice sau spirituale fac posibilă unitatea interioară a manifestărilor de viaţă ale indivizilor şi ale colectivităţilor. Programul komintemist, sovieto-marxist, de agresare şi desfiinţare a naţiunilor și de reprimare a vieții religioase din manifestările cetății a vizat tocmai aceste unităţi interioare, intenţionându-se dezagregarea lor în speranţa, nu lipsită de temei, că astfel se va obţine anihilarea naţiunilor ca formaţiuni sociale, spirituale (sufleteşti). Se pune desigur problema de a stabili dacă acest program, această dezagregare a cadrelor noologice ale unui popor a reuşit şi la ce nivel. Nu acesta este obiectivul nostru aici. Ceea ce ne propunem în continuare este de a examina aplicarea acestui procedeu al „rupturii de cadru” la sistemul de gândire al lui D. Gusti, sistem care a îmbrăcat forma teoretică a „sociologiei naţiunii”. Este clar, deci, că cenzorul comunist a voit să falsifice sistemul gustian de explicare a naţiunii obturând laturi ale acestuia, sensuri ale ideii însăşi de naţiune şi unele dintre direcţiile sale de „ofensivă” gnoseologică. Înainte de a îndrepta unghiul de lumină asupra aspectelor obturate (cu ajutorul „croşetei” textualiste, a tăieturilor în text) vom reţine că acest procedeu de amputare a unor opere, idei, sisteme de gândire etc. ale „trecutului” (moştenirii culturale naţionale) reprezintă, implicit, o „amputare” a unei părţi importante din totalitatea şi unitatea spirituală a unei „naţiuni”.

Trecutul este o parte importantă a acestei „unităţi sociale” integra­toare care este naţiunea, astfel încât tot ceea ce afectează tradiţiile, moştenirile, memoria sau zestrea de gândire şi simţire a unei naţiuni, afectează naţiunea însăşi, integritatea acesteia, cu consecinţe incalculabile atât pentru prezentul cât şi pentru viitorul ei.

„Naţiunile nu pot fi reduse la colectivităţi de oameni care le compun la un moment dat. Morţii se asociază cu cei vii şi uneori poruncile veacurilor trecute se impun cu desăvârşire epocilor actuale. Trecutul istoric nu mai este un factor dinafară (…), ci parte integrantă, naţiunea însăşi în mers, pe drumul realizării de sine, ca destin şi misiune” (D. Gusti, „Sociologia militans”, ed. cit. p, 190).

Amputarea trecutului unei naţiuni afectează naţiunea însăşi căci, prin aceasta, însăşi conştiinţa de sine individuală şi colectivă este expusă unor tragice extirpări.

Amputând ideile şi opera marilor creatori ai epocilor trecute, progra­mul sovieto-kominterist a contribuit la falsificarea fiinţei însăşi a naţiunii şi la devierea vremelnică a manifestărilor sale de la linia destinului său colectiv provocând o gravă confuzie istorică. Linia neamului este astfel ruptă de linia dinainte fixată prin afirmările creatoare ale marilor epoci ale trecutului. Procedând în acest mod, regimul cenzurii pune în funcţiune un program de slăbire a puterilor de înţelegere ale unui popor declanşând operaţii de anihilare şi de falsificare a acelor puncte de reper care permit orientarea popoarelor în istorie. Prin distorsionarea ori chiar suprimarea acestor puncte de referinţă (idei, concepţii, interpretări, simboluri) cucerite de mentalul colectiv graţie operelor trecute, peisajul, până ieri cunoscut, devine brusc nefamiliar şi astfel se creează posibilitatea instalării altor puncte de reper şi deci a altor sisteme de referinţă, străine de firea, de fiinţa şi de spiritul unui popor. Este un tipic fenomen de „ruptură” a liniei de afirmare a spiritualităţii unui popor.

Acest program de falsificare spirituala şi de tragică înstrăinare a românilor de la sistemul lor de înţelegere a lumii şi a istoriei a fost din plin : în Europa comunistă pe cazul culturii române.

Editarea operei gustiene n-a scăpat nici ea de maltratările acestui program. Examinarea atentă a cenzurii ideilor marelui sociolog este de natură să mijlocească o caracterizare a profilului ideologic al programului kominterist aşa cum a fost el aplicat culturii române. Să reţinem că acest program a vizat şi încă vizează obturarea memoriei colective a unei naţiuni şi blocarea proceselor de cunoaştere şi autocunoaştere colectivă şi individuală din cuprinsul culturii sale. Ce anume a voit şi voieşte cenzorul kominterist să nu ştim noi, românii, reiese, între altele, şi din examinarea pasajelor şi ideilor eliminate („croşetele”) din opera teoretică a lui D. Gusti. Elimi­narea acelor idei blochează accesul nostru, al urmaşilor, la puterile de înţelegere ale marelui savant şi spirit european care a fost D. Gusti.

Iată, bunăoară, un prim pasaj eliminat de cenzor de la pag. 249 a operei ..Sociologia militans” voi. I, 1946:

„Concepţia anarhistă este foarte răspândită astăzi; ea este îmbrăţişată, în afară de anarhismul propriu zis şi de sindicalism, de bolşevismul teoretic şi de liberalismul extrem” (op. cit, p. 249).

Doctrina comunistă (căci acesta este „bolşevismul teoretic”), ca şi liberalismul extrem aruncă popoarele în plin anarhism, adică provoacă suspendarea oricăror cadre de organizare (an-arke) a înţelegerii şi a simţămintelor. După ce-i dezorganizează omului sufletul şi mintea, cele două forme de anarhism îi pregătesc supunerea prin animalizare şi înregimentare (totalitară sau heteronomă: hedonistă). Suprimând asemenea texte si altele de acelaşi tip, cenzorul a blocat accesul nostru la o idee crucială pentru înţelegerea proceselor istoriei contemporane şi a primejdiilor pe care le cuprinde epoca.

Accesul la o idee, mai cu seamă când aceasta are accente vizionare pe care vremurile le-au confirmat, este implicit un act de înzestrare cu o nouă putere de înţelegere a lumii. Alunecarea lumii spre experimentul comunist fusese prognozată de „sociologia gustiană a naţiunii” şi tocmai acele pasaje vizionare au fost eliminate de cenzura comunistă. Practica aparent neînsem­nată, a croşetării unui text deformează un sistem de gândire şi, implicit, strâmtorează puterile de înţelegere ale unui colectivităţi. Actul este, iată, unul de etnocid.

Trebuie sesizat că programul acesta a vizat şi a obţinut extirpări de falii mentale ori de sensuri (ale lumii) şi, ca atare diminuarea puterilor de înţelegere şi de simţire ale unei culturi. Când cenzura a eliminat idei şi înţelesuri religioase era evident că ea ţintea alungarea lui Dumnezeu din mintea şi sufletul omului.

Efectul multiplu al acestui program era unul de anarhizare a so­cietăţii, de strâmtorare (diminuare) a puterilor spirituale ale unei naţiuni. Cenzorul comunist acţiona direct asupra naţiunii ca realitate sufletească, mentală şi caracterială. Sufleteşte, omul naţional era, în acest fel, desfiinţat.

Programul kominterist continuă, în mare măsură, şi astăzi, când, sub alte „motivaţii”, agenţii acestui monstruos sistem ideocratic continuă să lucreze spre slăbirea fiinţei naţiunilor în lume, mai ales în cazul românilor, care, spre deosebire de alte naţiuni din jur, nu se aliază nici cu imperiile şi nici cu internaţionalele. În felul acesta, opunându-se ideilor imperialiste şi internaţionaliste antinaționale, ideea şi fiinţa românească sunt supuse unei agresări sui-generis al cărei obiectiv este, în final, deznaţionalizarea însăşi.

Ce altceva mai voieşte programul kominterist să tăinuiască minţii româneşti prin cenzurarea operei gustiene? Pentru a afla răspunsul, să examinăm următorul pasaj eliminat (prin coşetare) de către cenzor:

„Este ştiut că în sufletul unui marxist se luptă două concepţiuni: este aşa-zisul evoluţionism al societăţii, aşa-zisul materialism al istoriei şi este anarhismul politic” (ibidem)

În viziunea lui D. Gusti (şi viziunea lui a fost confirmată istoric de experimentul comunist mondial), materialismul marxist este o combinaţie bizară dintre o idee anacronică şi o formaţiune mentală anarhică, astfel încât, acţiunea sa în istorie nu poate să aibă decât efecte deculturative, adică să împingă omenirea înapoi şi s-o expună primejdiei unei noi barbarii.

În fine, agentul kominterist interzice accesul naţional la o altă idee gustiană care şi ea este eliminată din opera reeditată.

Această idee pune semn de egalitate între „exagerările liberalismu­lui” şi manifestările anarhiste: „în sfârşit, precizează Gusti, exagerările liberalismului unui H. Spencer, conduc la aceleaşi concluzii anarhiste” (p. 249). Pentru unii este surprinzător să constate că agentul komintemist este în acelaşi timp avocatul anarhismului, al marxismului, al liberalismului extrem (exagerat) şi al evoluţionismului (mai ales al celui de concepţie materialistă). În fapt, cenzorul n-a eliminat referirile separate la cele patru idei, ci acele referiri care dezvăluie ecuaţia dintre fiecare în parte şi anarhism.

S-a vizat, altminteri spus, obţinerea unui efect de blocare a înţelegerii şi cunoaşterii adevărului despre cele patru idei şi curente ideologice. Acestea, ne spune Gusti, sunt curente şi idei care dincolo de accentele anacronice, sfârşesc în „concluziuni anarhice”. Altfel spus, îmbrăţişarea lor supune colectivităţile omeneşti unui efect anarhic şi unei degradări isto­rice, mentale şi sufleteşti, adică unui straniu efect involutiv. Or tocmai în numele acestor idei (şi a altora, pe care o să le enumerăm mai jos) s-a făcut timp de 50 de ani procesul culturii române. Între altele tocmai pentru că, în cultura română, aceste idei şi curente au fost demistificate, aduse să-şi devoaleze întreaga şi tragica lor putere de negaţie.

Cenzorul kominterist este, în fine, apărătorul Constituţiei ruso-sovietice. El are grijă să obtureze accesul nostru la acele interpretări gustiene care deconspiră adevăratul caracter al constituţiei sovietice şi deopotrivă al Constituţiei revoluţiei franceze. Această atitudine de obturare a dreptei înţelegeri a Revoluţiei franceze şi ruse este numai aparent paradoxală. Cenzorul komintemului nu vrea ca omul românesc să afle adevărul nici despre revoluţia franceză şi nici despre cea rusă. El proiectează un program de ocultare a sensurilor întregii modernităţi, eliminând orice posibilitate de raportare critică la efectele disolutive ale modernităţii. A oculta înţelesurile celor peste 300 de ani de istorie modernă, înseamnă a aplica un program de amputare spirituală unei colectivităţi întregi. Acţiunea de obturare a memoriei propriului trecut naţional este brutal extinsă la proporţiile unui cadru de obturare a memoriei unei întregi epoci de istorie mondială. A provoca stări de agnozie unui popor este un act de etnocid cultural şi actul trebuie evidenţiat ca atare. Această agnozie provocată la proporţiile unei culturi este, în sine, echivalentă unui proces de „lobotomie”. Comunismul a inclus în programul său şi acest obiectiv de slăbire a puterilor de înţelegere, de cunoaştere ale unui popor întreg în faţa istoriei şi a lumii, ba chiar de anihilare a unor funcţiuni sufleteşti şi de gravă dereglare a unor mecanisme psiho-culturale, care asigurau conservarea şi dezvoltarea identităţii etno-spirituale şi creştin-europene a popoarelor aflate sub dominaţia sa.

Cenzorul comunist a voit să blocheze, în fine, accesul spiritului românesc la acele adevăruri referitoare la înstrăinările naţionale provocate prin regimuri de ocupaţie şi de dominaţie, care au rupt părţi mari ale poporului român de întregul din care fac parte, reconectându-le în mod forţat la sursele unor „culturi străine: ungare, ruse, germane” (p. 259). Exact acest pasaj l-a scos cenzorul. Nu faptul că românii ar fi putut să „se hrănească” la „izvoarele unei culturi străine” l-a deranjat pe cenzor. Acest lucru era convenabil căci întărea o teză komintemistă, conform căreia cultura română n-are fundamente proprii astfel că pretenţia identităţii n-are legitimitate.

Operând eliminarea celor trei cuvinte – „ungare, ruse, germane” – cenzorul a falsificat nepermis ideea lui Gusti şi a anihilat funcţia demistificatoare şi acuzatoare a enunţului gustian. Gusti demistifica nu lipsa de substanţă a unei culturi (aceea din zonele aflate sub ocupaţie), aşa cum reiese din textul fasonat de cenzor (prin „eliminările” operate), ci efectul de înstrăinare pe care l-au avut asupra unor părţi ale populaţiei româneşti cele trei dominaţii: ungară, rusă şi germană. Gusti viza, evident, stăpânirea austro-ungară şi rusă din Ardeal, Bucovina şi Basarabia.

Agentul kominternist este, iată, apărătorul (şi avocatul) celor trei „ocupanţi”, are grijă să oculteze adevărul despre tendinţele dominatoare şi despre efectele de înstrăinare etno-culturală pe care le-au exercitat cele trei tendințe dominatoare în cele trei provincii amintite.

Kominternul s-a solidarizat şi se va solidariza întotdeauna (în noile sale expresii istorice) cu imperiile răsăritene şi central-europene împotriva poporului român şi a culturii sale, adică împotriva ideii naţionale româneşti. Grija cenzorului de a ascunde un adevăr simplu referitor la acte de agresiune istorică ale celor trei agresori este de natură să-i deconspire solidarităţile de culise cu agentul imperialist antiromânesc, în ciuda gesticulaţiei şi demagogiei umanitaroide, egalitariste, democratizante etc.

Predispoziţia spre coaliţie trădătoare cu duşmanii naţiunii române este devoalată de alte două amputări aplicate de cenzor textului gustian, cu numai câteva pasaje mai jos. Ceea ce scoate cenzorul, deconspiră adevărul pe care acesta îl vrea ocultat: „Naţiunea română, împărţită în patru state… ” Secvenţa eliminată este cea subliniată, ceea ce arată că cenzorul nu vrea ca românii să rememoreze faptul că cei trei agenţi poartă răspunderea acestei „împărţiri în patru state” a naţiunii române. Ce nu mai este pe placul cenzorului kominterist? Faptul că naţiunea română, a format „aici, în Orient, [în partea cea mai zbuciumată a Europei], un zid de apărare a culturii europene” (pasaj cenzurat de la pag. 260 a volumului aşa cum fusese editat de Gusti). Să ne amintim, că după 1989, „apărătorii” „democraţiei” au contestat exact acest adevăr conform căruia români au format în Orient un zid de apărare a culturii europene, socotindu-l o simplă expresie a unei proiecţii megalomane. Ei s-au străduit să ne demonstreze că România nici măcar nu este în Europa (spre deosebire de Ungaria, care a fost prezentată pilduitor ca cea mai europeană naţiune din Europa de răsărit. Un curent al furiei a cuprins grupuri de sociologi, politologi istorici şi majoritatea adevărurilor înălţătoare ale istoriei românilor, cum ar fi cele despre figura eroică a Sf-lui Voevod Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu etc., au fost etichetate drept mituri şi deci proiecţii false ale istoriografiei române. Logica este aceea a kominternului. Lupta împotriva ideii regretatului Edgar Papu despre puterea de creaţie a culturii române, idee afirmată în teoria unui „protocronism românesc” (alături de cel german, portughez etc.) a fost cea mai ascuţită după 1989, amintind agresiunile ideologice ale kominternismului. Această agresiune propagă ideea lipsei de substanţă, a slăbiciunilor cronice ale culturii române în raport cu procesele creatoare ale epocii modeme.

Avem, până la acest moment al studiului nostru, câteva dintre com­ponentele mentalităţii kominteriste în faţa culturii şi a poporului român. Acest agent a ridicat antiromânismul la expresii noi şi la practicile etnocidului.

Repulsia faţă de „pretenţiile” românilor în istorie nu l-a părăsit niciodată şi a căpătat expresie deplină când agenţii antiromânismului s-au putut manifesta agresiv şi pe faţă.

2. Despre „internaționalismul antinațional”. Cenzorul kominternist și suprimarea ideilor gustiene asupra raportului dintre Naţiune şi Internaţionalele istorice

Cenzorul kominternist voieşte să elimine din câmpul de înţelegere al românilor noua paradigmă lansată în perioada interbelică de sociologii şi filosofii români, paradigmă care aşează în centrul explicaţiei globale raportul dintre Naţiuni şi Internaţionale: întregul spaţiu pe care D. Gusti îl consacră, în studiul său, relaţiei dintre naţiune şi Internaţionale este eliminat de cenzor fără a menţiona chiar şi croşetele). În centrul analizei gustiene se află relaţia dintre Internaţionalele şi formaţiunile naţionale („in­ternaţionalismul naţional”) şi cele care resping naţiunile („intemaţionalismul antinaţional”). „Contradicţia dintre internaţionalismul naţional şi cel antinaţional (…) o găsim într-un mod şi mai instructiv în interpretarea doctrinei lui Karl Marx…” (p. 304, „Sociologia militans”, I, ed. cit.) ;

„Internaţionalismul antinaţional” mai este denumit de Gusti şi „in­ternaţionalism abstract” întrucât este un internaţionalism care ignoră naţiunile ori neagă pur şi simplu principiul naţionalităţilor şi, deci, ideea naţională. Unul dintre promotorii internaţionalismului abstract asupra căruia stăruie analiza lui Gusti, este Gustave Hervé, „exponentul şi conducătorul luptei vehemente care s-a dat în Franţa, înaintea războiului din 1914, împotriva ideii de Patrie, ca fiind o prejudecată burgheză, absurdă şi bizantină…’’ (ibid. p. 303). Să ne amintim că internaţionaliştii români de după 1989 au respins ideea naţională şi ceea ce au denumit „naţionalismul balcanic” punându-i cam aceleaşi etichete, socotindu-l adică, prejudecată bizantină şi tribalistă. Centrala pariziană a Internaţionalei abstracte a organizat în 1991 un Congres internaţional de condamnare a naţionalismului balcanic, „tribalist”. Chestiunea opoziţiei dintre naţiune şi internaţionalele actuale este de o dramatică actualitate, căci lupta Naţiunilor cu Internaţionala comunistă sovieto-komintemistă posbelică, nu s-a încheiat in 1989 ci a intrat doar într-un ciclu nou, acela al războiului dintre naţiunile răsăritene şi noua Internaţională care a ieşit triumfătoare după „revoluţiile anticomuniste” din Europa centrală. Nu este locul să stăruim aici asupra chestiunii ca să nu trecem dincolo de pragul istoric al analizelor gustiene. Vom evidenţia doar celelalte „locuri” extirpate de cenzorul kominterrnului din textul operei gustiene în strânsă legătură cu această ciocnire dintre naţiuni şi Internaţionale în istoria modernă a Europei pentru a lămuri încă mai apăsat această latură a paradigmei gustiene a sociologiei națiunii și relațiilor internaționale. În cadrul analizei relației dintre națiune și Internaționalele antinaționale, Gusti a stăruit asupra internaționalismului din programul, doctrina și practicile socialiștilor și din cele ale comuniștilor europeni. Cum Internaţionala cea mai agresivă a fost cea comunistă, era normal ca sociologul român să insiste asupra doctrinei socialiste. El evidenţiază lupta dintre naţiune şi Internaţională în câmpul gândirii socialiste occidentale, arătând că, nici chiar la aceștia nu este agreat „internaţionalismul antinaţional”. D. Gusti evidenţiază acea ramură a socialismului european, care nu numai că nu respinge naţionalismul, ba chiar îl întăreşte în termenii şi cu ideile doctrinei socialiste. Or tocmai acest lucru este cenzurat de agentul ideocraţiei komintemiste. Sunt eliminate peste 5 pagini (fără nici o menţiune în textul editat de cenzor), în care Gusti dezvăluie triumful ideii naţionale în câmpul doctrinei socialiste. Cum doctrina „bolşevismului teoretic”, care biruise în Europa răsăriteană după război, nu aproba nici o formă de naţionalism, ba visa chiar la eliminarea naţiunilor din istorie, devin „comprehensibile” resortul şi motivaţia reală a cenzorului în chestiunea textelor şi deci a acelei părţi extirpate din gândirea gustiană vie. Textele despre modulațiile  ideii naţionale și despre etnocentrismul ideii internaționaliste în chiar câmpul gândirii lui Marx sunt eliminate şi ele. Este eliminat acel pasaj în care Marx împarte naţiunile între cele care „au drept la viaţă politică inde­pendentă” şi cele care n-ar avea acest drept. „Iată, conchide Gusti, o teorie aristocrată, care surprinde prin aceea că este concepută tocmai de un aşa de mare apostol al dreptăţii sociale! Căci dacă, cum crede Marx, numai un grad înaintat al evoluţiei civilizaţiei hotărăşte, în ultima instanţă, ca un criteriu suprem, asupra legitimităţii tendinţelor naţionale, care să fie atunci soarta acelor naţiuni, foarte capabile de a crea valori noi de cultură, care însă, din deosebite motive şi împrejurări istorice n-au putut da dovada însuşirilor lor, până într-un moment dat? Ce s-ar fi întâmplat oare cu germanii, dacă în timpul lui Iuliu Cezar, li s-ar fi refuzat dreptul la existenţă naţională, fiindcă atunci se aflau într-o stare primitivă?” (op. cit. p. 304 – 305).

Poziţia lui Marx este atât de absurdă în consecinţele ei încât D. Gusti nu trebuie să facă un efort prea mare spre a demistifica o concepţie care eşuează atât de radical în faţa problemei naţiunii: „După teoria lui Marx ar fi trebuit apoi, în anul frământărilor naţionale 1848, să se nege dreptul la viaţa independentă popoarelor slave şi japonezilor, care, în 1848, când concepea Marx teoria sa, se găseau într-o stare înapoiată de cultură. Totuşi în câteva decenii numai, după 1848, aceste popoare au arătat că fac parte din acele popoare destoinice de a produce o civilizaţie proprie” (ibidem). Istoricismul marxist, evoluţionismul materialist al lui Marx conduc analistul la concluzii aberante („anarhiste”) în chestiunea naţiunilor, ori la un eşec teoretic dintre cele mai relevante, cum este această gravă incapacitate de a înţelege şi cunoaşte naţiunea, fenomenul naţionalităţii. Cenzorul komin­temist avea grijă să ascundă deopotrivă analiza demistificatoare pe care o reuşeşte D. Gusti cu privire la „concluziilor anarhiste” ale lui Marx (în problema naţiunii) cât şi carenţele epistemologice grave ale acestei doctrine în raport cu sarcina edificării unei ştiinţe a naţiunii ca „unitate socială” şi ca naţiune etno-spirituală” şi „etnopolitică”.

Gusti are grijă să consemneze că, în ciuda acestei ambivalențe a gândirii marxiste în chestiunea naționalității, totuşi Marx n-a fost nici un in­ternaţionalist antinaţional (doar că doctrina lui este incapabilă să edifice o ştiinţă a naţiunii) şi nici un pangermanist.

În plus, în lupta de constituire a Internaţionalei I, s-a manifestat din plin aversiunea lui Marx împotriva Rusiei şi a slavismului, astfel că patimile naţionaliste sunt stârnite în chiar manifestările internaţionaliştilor, care-i aveau la vârf pe Marx şi Bakunin.

Marx şi Bakunin întreţin raporturi foarte încordate, iar mobilul acestei încordări, arată D. Gusti, era tocmai chestiunea naţionalistă, adică atitudinea lui Marx (şi Bakunin) faţă de Rusia şi slavism (de respingere la primul şi de susţinere la al doilea).

Toate aceste pasaje sunt eliminate de cenzor. Curiozitatea demon­straţiei lui Gusti stă în aceea de a arăta că Marx nu putea fi naţionalist prin sentimente pozitive, de adeziune, la o naţiune dată (Marx n-a fost, spune Gusti, un ”pangermanist”), ci prin sentimente de respingere a unei naţionalităţi, în cazul acesta, naţionalitatea slavă, în frunte cu Rusia.

Cenzorul kominternist a eliminat, în fine, toate pasajele în care Gusti dovedeşte că mai toţi liderii socialismului european, E. Vandervelde, Bebel, Kautsky, Bernstein, Otto Bauer, Jaurès etc., au exprimat aceleaşi convingeri: „nu este posibil internaţionalismul decât prin naţiuni care au dreptul de dispune liber de ele însele” (citatul este a iui Gusti din socialistul Vandervelde, cenzurat şi acesta de cenzorul komintemist). Este clar deci că cenzura kominternistă elimina acele părţi din doctrina socialistă care legitimau ideea naţională şi relaţia de coimplicare dintre naţionalism și in­ternaţionalism. „Dar nu numai un agitator politic ca Bebel, ci şi teoreticienii consacraţi ai socialismului german, Kautsky şi Bernstein recunosc că Internaţionala nu desconsideră Naţiunea. Internaţionala, afirmă Ed. Bernstein, nu formează o opoziţie, ci o completare necesară a Naţionalului…” (op. cit p. 307).

In faţa acestor concluzii atât de categorice ale atâtor doctrinari socialişti, te întrebi de unde furia bolşevică împotriva ideii de naţiune şi de unde  valul de „internaţionalism antinaţional” de după 1989, care a culminat, se pare, în România?

Este o problemă foarte serioasă aceasta pe care continuatorii ideilor socialiste de astăzi ar trebui să şi-o rezolve, dacă vor creditul electoratelor naţionale din ţările răsăritene.

Este de-a dreptul uluitor să constaţi că o ţară ca Rusia reprima pe față, ieri, și astăzi, într-un chip foarte voalat, tendinţe naţionale renăscute, înlăuntrul procesului prăbușirii imperiului sovietic, în spații precum Basarabia. În conflictele armate din Basarabia, unde agresorul era o armată imperialistă de reprimare naţională, iar agresatul un popor care nici măcar nu îşi refăcuse corpul armat naţional, toată mass-media occiden­tală îşi prelua ştirile în varianta şi de la agenţiile moskovite.

Acestea toate sunt de natură să ne avertizeze asupra gravităţii proble­mei ridicate de Gusti, aceea a relaţiei dintre naţiune şi Internaţională. Internaţionalele actuale şi ramuri semnificative ale internaţionaliştilor occidentali au alunecat prime­jdios spre concepţia internaţionalismului antinaţional.

Toată analiza consacrată de Gusti acestei relaţii a fost suprimată de cenzor împreună cu textul referitor la atitudinea socialiştilor români faţă de „dezrobirea naţională din provinciile subjugate”.

„Ca socialişti români internaţionalişti, se spune în moţiunea aces­tora (pasaj, evident, reprimat de cenzorul komintemist, n n IB), salutăm cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român din provinciile subjugate până acum şi respectăm legămintele de unire hotărâte”, p. 307 – 307).

Dimpreună cu toată analiza lui Gusti asupra relaţiei dintre naţiune şi Internaţională în gândirea socialistă, cenzorul komintemist a suprimat şi concluzia pe care sociologul român o pune în ceea ce priveşte concepţia socialiştilor români despre „internaţionalismul naţional”: „Hotărârile con­greselor internaţionale socialiste, ca şi părerile fruntaşilor gândirii socialiste contemporane asupra internaţionalismului naţional au fost cu tot dinadinsul expuse mai sus (în pasajele suprimate şi ele de cenzor, n.n. I.B.) pentru a pune în lumină două fapte de o mare însemnătate pentru viaţa politică, socială şi naţională românească (…). Prin moţiunea votată de socialiştii români, ca şi prin declaraţiile programatice făcute de socialiştii ardeleni, partidul socialist român s-a pus în armonie cu doctrina socialistă contempo­rană pe care am cunoscut-o mai sus şi care recunoaşte că cea mai pozitivă dintre realităţile sociale este naţiunea şi înţelege prin Internaţională întărirea şi înălţarea naţiunii, iar nu suprimarea ei” (op. cit., p. 307-308). Această idee, cu tot contextul ei, au fost suprimate de cenzorul komintemist. Kominternul ca tip de Internaţională şi ca stil de gândire, care a supravieţuit şi după desfiinţarea organizaţiei, fac parte din curentul „Internaţionalismului antinaţional” şi acesta ni se pare biruitor în cadrul gândirii şi concepţiei unora dintre intelectualii internaţionalişti de la noi şi din Occident după 1989. Acest aspect, el singur, este de natură să dezvăluie întreaga actualitate dramatică a paradigmei gustiene a raporturilor dintre naţiune şi Internaţională.

Analiza acestui raport deschide, în viziunea lui Gusti, orice studiu de sociologia naţiunii. El compune chiar sistemul de referinţă al cercetătorilor de sociologia naţiunii mai ales în contextul proceselor de globalizare ale epocii contemporane.

ILIE BĂDESCU

Sociologia Azi

[1] Pe Mircea Vulcănescu, un adevărat sfânt al închisorilor comuniste, Legea 217 din 2015, prin efectele ei, îl interzice din nou, într-o manieră care amintește celebrele Publicații interzise ale perioadei de predominare a Kominternului în prima fază a comunizării politice a României postbelice, faza regimului bolșevic pur, străin de interesele reale ale poporului român și de imperativele spirituale ale culturii române.

[2] Acesta este scenariul pe care-l urmează unele abordări recente, cu mult mai puțin talent și fără masa de date istorice (care, la Drăghicescu, nu lipsesc ), adică fără de dosarul cercetării, substituit printr-o moară de epitete triviale, o listă de imondicii aruncate cu o furie stranie peste desenul profilului etnic al poporului român.

Shortlink: