Creştinismul şi obştiile romȃneşti – de Joseph Livni

Fotografi-romani-Kurt-Hielscher - PhotographyStudio.Ro

Abstract

The question when and how the Romanian ethno-genesis took place is controversial. Noticing the similarity between the social organization known as obştea with the covenantal organization of Early Christians this work argues that the Romanian culture and language came into existence as a consequence of the Roman retreat because the political vacuum accelerated conversions to Christianity and the formation of covenantal Christian communities. These communities later called obştea constituted the cradle of a new Christian ethnos which evolved into the modern Romanian nation.

Keywords: Obştea; covenantal society; communalis society; Romanian ethnogenesis; military democracy; Early Christians.

Cuvinte cheie: Obştia, societate covenentală; societate comunalistă; etnogeneza romȃnă; democraţie militară; primii creştini; devălmăşie.

 

1. Creştinismul şi etnogeneza românilor

Argumentum ad quem

Această lucrare oferă argumente noi cu privire la rolul critic al creştinismului în etnogeneza romȃnilor. Discuţia deschide o nouă ipoteză în ceea ce priveşte circumstanţele acestui proces. Pe de altă parte, studiul de față remarcă și efectul invers, adică al tipului societal practicat de populația care a constituit suportul demografic al etnosului românesc, asupra rapidei creștinări a acestei populații. Această buclă de feedback pozitiv este compatibilă cu teoria unor cercetători care consideră că limba română și poporul român s-au constituit în unitate cu procesul de creștinare.

Tipuri societale și profiluri etnospirituale

„Etnogeneza este creaţia istorică a unui popor cu un sens de identitate colectivă.”

(Patterson, 1992, p. 31)

Acest proces poate fi studiat din două puncte de vedere complementare. Pentru McGuire, (1982) variabila cheie în procesul demarcării etnice este diferenţierea în distribuţia puterii. Prin această prismă spiritualitatea colectivă apare ca o derivată a interesului colectiv.

O altă şcoală de sociologi a fost întemeiată de Frédéric Le Play, (1874). Ȋn ciuda regretabilei asocieri a unori discipoli ai lui Le Play cu josnica organizaţie Action Française, paradigma promovată de această şcoală a stimulat studiile a numeroşi cercetători distinși, printre care și cercetători români cu grade felurite de relevanţă, în epoci distincte, precum Henri Stahl, Dimitrie Gusti și, mai recent, prin unele dintre studiile ale sale, Ilie Bădescu. Această şcoală susține şi ea că cercetarea marelui proces de formare și definitivare a profilului etnospiritual al popoarelor impune lămurirea modului de constituire a „tipurilor sociale de popoare”. Întrucât tipul social este elementul comun al comunităților numite popoare, el poate fi utilizat drept criteriu de comparație și punte pentru abordările comparative. Din punctul de vedere al unor cercetători, precum cei menționați, tipul social devine pe deplin inteligibil numai prin dimensiunea lui spirituală. Acea dimensiune universală nu poate fi alta decât cea care derivă din relația popoarelor cu sursa autorităţii supreme (divinitatea) și din relația membrilor comunității unii cu alții, respectiv a comunităților între ele. Altminteri spus,

„nu găsim în istorie vreo comunitate umană, oricât ar fi de mică dimensional, care să se plaseze completamente în afara relației cu divinitatea și/sau căreea să-i lipsească efectul coagulant al interacțiunilor dintre membrii alcătuitori. Oricât ar fi de puține și oricât ar fi ele de conflictuale, relațiile dintre membrii unei comunități și cele cu divinitatea ne ajută să definim tipul ei social. O atare raportare este esențială pentru actul de autoidentificare etnică a popoarelor” (Badescu, 2015).

În acest sens, enunț ipoteza că creştinismul a jucat un rol decisiv în etnogeneza Românilor (o chestiune pe care o susțin cu tot obstacolul relativei mele competențe în cea ce priveşte istoria românilor). Într-o altă cercetare, (Livni & Stone, 2015) am lucrat la un model matematic care analiza condiţiile de stabilitate a unui tip de societate denumită societate covenantală, socotind-o un tip social de maximă generalitate. Termenul ‚societatea covenantală’ a fost introdus de Elazar, (Elazar, 1998; Elazar & Cohen, 1985) deodată cu ipoteza că Israelul pre-monarhic a fost prototipul acestui sistem. Elazar s-a sprijinit pe Vechiul Testament, text pe care mulți cercetători îl resping ca probă istorică. Cu toate acestea cercetarea noastră (Livni & Stone, 2015) a observat că evidenţa arheologică, (Faust, 2008, pp. 92-106) adevăreşte ipoteza lui Elazar.

Deși voi reveni asupra acestui termen mai jos, voi anticipa aici utilizarea termenului weberian „societate comunalistă”, noțiune relansată, pe urmele sociologului german, de Bădescu, care o defineşte ca o societate bazată pe un:

„acord deplin al membrilor ei și deci pe o ,democrație comunitară’ din care lipsește stratificarea pozițiilor, adică scara socială a rangurilor, chiar dacă membrii se disting între ei pe scara intensității spirituale a legăturilor reciproce. Atâta vreme cât intensitățile relaționale nu se degradează devenind simple ierarhii de poziții și hrănind avantaje derivate din aceste ierarhii” (Bădescu, 2010) vorbim încă de o societate comunalistă.

Mai tȃrziu voi preciza că societatea covenantală este un caz particular de societate comunalistă și voi face lucrul acesta nu de dragul nuanţelor ci pentru că este vorba de un termen cheie pentru acest studiu. Tipul acesta de abordare (Livni & Stone, 2015) cercetează administraţia justiţiei într-o societate fără poliţie, fără servicii de detenţie, adică fără un organism dedicat ordinei publice. Deja putem ghici relevanţa conceptului pentru noul tip de abordare, de tip sociologic, a creştinismului: comunităţile creştine antice nu aveau poliţie, închisori şi alte organisme dedicate prevenirii şi pedepsirii infracţiunilor. Altminteri spus, sociologic, societățile primilor creștini erau societăți comunaliste.

Cu toate că erau societăţi comunaliste ei posedau funcţii speciale ca presbiteri (πρεσβύτεροι , bătrîni) şi episcopi, (ἐπίσκοποι , supraveghetori), (Baynes, 1833, p. 699). Aceste funcţii nu erau ereditare şi funcţionarii care le împlineau erau responsabilii adunării generale care se chema eclesia. Funcţionarii aveau autoritate pentrucă deţineau calităţi necesare şi comunitatea recunoştea acest fapt (Baynes, 1833, p. 699). Pînă aici, comunitățile primilor creștini se potrivesc perfect definiției societății communaliste a lui Bădescu (2010).

2. Societetatea covenantală

Comunităţile creştine antice erau societăţi fără ierarhie oficială, fără rege, aristocraţie, poliţie sau armată de carieră. Comunitatea avea o lege generală: Biblia şi o lege locală: decretele consiliului (Hatch, 1882, p. 7).

Nu toate societățile communaliste au legi de comportament care definesc infracţiuni, vinovăție și pedeapsă. De exemplu, în comunitățile Mohawk litigiul se naşte în momentul în care o victimă declară vrăjmășie împotriva unui agresor. Conflictul este rezolvat prin arbitraj (Amott & Matthaei, 1996; Dickson-Gilmore, 1996; O’Brien, 1993). În comunități arabe, cearta este urmată de un ciclu de retribuții până când părțile se reconciliază intr-o ceremonie chemată “sulkha,”, (Bercovitch, 1996).

Prin urmare, o societate covenantală[1] este o societate communalistă supusă unui legămȃnt care domneşte cu autoritate absolută. Propun să procedăm la o ”definire vicariantă” a acestei noțiuni și s-o completăm prin recursul la referențialul ei istoric. Primul lucru pe care-l semnalăm se referă la imperativul derivării înțelesului unui concept din și prin invocarea unui procedeu de definire structurală, adică prin expunerea condițiilor de stabilitate a unei societăți, în speță, a societății covenantale. Voi proceda apoi coextensiv, adică voi fixa profilul socio-dinamic al tipului social definit prin invocarea cadrului istoric al devenirii sale. Altminteri spus, voi invoca acele situații istorice care ne permit să evidențiem socio-dinamica societății covenantale, adică geneza și evoluția acestui sociotip. Procedând astfel ne asigurăm de acele condiții minime de validare a unei noțiuni noi, care trebuie să reziste la verificarea statică sau structurală și la verificarea dinamică sau istorică. Așadar, cum arată, în analiză statică, societatea covenantală, care sunt condițiile ei de stabilitate?

Condiţii de stabilitate

Nici o societate nu poate funcţiona dacă nimeni nu respectă legea. Sistemul de administraţie a justiţiei eşuează cȃnd proporţia infractorilor se apropie de 100%. Dimpotrivă dacă această proporţie e zero sau neglijabilă sistemul reuşeşte. Rezulatele modelului nostru arată că comabaterea infracţiunilor în acest sistem depinde de gradația proporțională a variabilelor: frecvenţa adunărilor, contagiunea infracționalității şi factorul de coeziune. Acest factor de coeziune este o mărime matematică care măsoară eficacitatea „mecanismului psihic al obştei,” (Bădescu, Cucu-Oancea, & Şişeşteanu, 2005). Printre altele factorul de coeziune depinde de combaterea pauperizării şi de conservarea tradiţiei distinctive (Livni & Stone, 2015). Prin urmare, una din concluziile investigaţiei noastre, a fost că o copiere a sistemului covenantal e dificilă şi inventarea lui e practic imposibilă. De exemplu primii creştini au replicat (reprodus) modelul comunităţilor iudaice din primul secol. În felul acesta, eclesiogeneza creștină a fost grăbită semnificativ, ceea ce nu exclude, evident, „semnificația momentului galilean în apariția și expansiunea eclesiarhiei creștine” (Badescu, 2015),

Calvinismul – sistem covenantal creştin contemporan

Dar majoritatea creştinilor au devenit treptat organizaţi în sisteme ierarhice, (Robertson, 1854, pp. 146-147; 282-283; Schaff, 2015, Vol 3, Chapter III , Para. 26) şi nu mai sunt exclusiv covenantali, ca tip societal, deși diferențele confesionale în acest sens sunt semnificative. Termenii s-au păstrat dar ei cuprind diferențe semantice semnificative încât par să însemne altceva. Termenul presbiter a devenit prete, prêtre, priest în italiană, franceză şi engleză respectiv. Episcopii au devenit denumiri ierarhice şi termenul Eclesia (Chiesa, Église) nu se mai referă doar la o comunitate, ci desemnează o mare organizaţie puternică, fie catolică, fie ortodoxă. Varianta cu iniţială minusculă înseamnă în primul rȃnd clădirea fizică a bisericii și numai în al doilea rând comunitatea credincioșilor din ea.

Cu toate acestea, sistemul covenantal creştin nu a dispărut. Comunităţile calviniste, presbiterienii scoţieni şi americani, puritanii din Anglia, calviniştii din Elveţia, Olanda etc. sunt societăţi covenantale. Calvin a susţinut că sistemul lui e o replică a creştinismului din antichitate. Dar modelul nostru matematic (Livni & Stone, 2015) a prezis că un sistem covenantal nu se poate inventa. Deci de unde a copiat Calvin sistemul lui? Am căutat răspunsul şi l-am găsit. O sectă creştină din Alpii Provensali care se chiamă Vaudois, (Gilly, 1831; Muston, 1851; Peyran, 1826) sunt organizaţi în sistem covenantal. Ei susţin că au păstrat sistemul lor de la începutul creştinismului. Această afirmaţie e consistentă cu predicţia modelului nostru care a concluzionat că societăţile de acest tip sunt replici ale societăţilor anterioare, altfel tipul covenantal nu are cum să apară (prin generație spontanee ori prin vreo inovație).

Societăţi covenantale în Romȃnia?

Dacă secta de Vaudois şi-a păstrat caracterul covenantal în ciuda presiunii Vaticanului atunci e probabil să mai existe alte insule covenantale în oceanul creştin. Am căutat şi am găsit insule covenantale în … Romȃnia (deocamdată numai în Romȃnia):

„Vrancea se prezenta geografic ca o ţară închisă, izolată, adevărată cetate de margine privilegiată; condiţii biologice de masă demografică restrânsă, relativ puţin densă; trăind în formă de grupe familiale devălmaşe; condiţii psihice de obşte tradiţională difuză; condiţii istorice de autonomie locală perfectă; manifestări spirituale de puternic folclor; manifestări economice de gospodărie casnică închisă, grefată pe autarhie devălmaşă; manifestări juridice de drept obişnuielnic viguros şi atotstăpânitor; manifestări administrative de conducere în democraţie primitivă născătoare a unei confederaţii intersăteşti…,” (Filipescu, 2006).

Am ajuns la punctul la care e necesar să identificăm o societate covenantală. Propun să ascultăm descrierea societăţii devălmaşe din Romȃnia, pentru că este o imagină exactă a societatăţii covenantale:

„Este forma de convieţuire socială, pe un trup de moşie, a unui grup biologic închis, deseori legat prin rudenie, trăind în gospodării familiale, asociate într-o obşte, care, prin hotarâri luate de către adunarile ei generale, are dreptul de a se amesteca în viaţa particulară a fiecarei gospodarii, potrivit regulilor juridice ale devălmăşiei, şi conform mecanismului psihic al obştei pe baza de tradiţii difuze.”(Bădescu et al., 2005, p. 539).

Ipoteze

Am ajuns la momentul în care pot formula și apăra două ipoteze interdependente:

  1. Etnogeneza poporului român, nașterea obștei și creștinarea românilor sunt un singur proces.
  2. Obştea este un descendent al primilor comunități creștine.

Ipoteza 1

Creștinarea rapidă pe malul stâng al Dunării se datorează vidului administrativ creat de retragerea aureliană și alternativei imediate și favorabile oferită de felul de viaţă într-o comunitate covenantală creştină.

Abandonărea administrării justiției romane a creat în orașele şi satele din Dacia o existenţă fără lege „scrisă” și fără ordine „fromală”. Ȋn aceste împrejurări comunitatea covenantală creştină promitea fiecăruia îndeplinirea aspiraţiilor sociale de ordine, onoare şi respect reciproc. Vechile legături etno-spirituale ale dacilor, romanilor, slavilor și probabil şi ale altora se desfăceau; păgânii deveneau creștini și inevitabil o nouă etnie se năştea: poporul român.

Retroactiv, observăm că strămoşii romȃnilor n-au greşit; ca dovadă în Romȃnia formaţia covenantală s-a păstrat până în pragul mileniului III, deși compozițional și deci structural tipul social covenantal a intrat în conflict (fără a-i lăsa locul cu totul), de prin secolul al XVIII-lea fanariot, cu „tipul elitist negativ” (Bădescu, 2015).

„Tipul elitist negativ va lucra constant la eliminarea tipului societal comunitarist sau comunalist, cu termenul lui Weber pe care românii l-au conservat până în pragul acestui al treilea mileniu, precum s-a menționat, mai cu seamă în cadrul ruralității. Acesta a fost războiul societăților, mai exact spus a tipurilor societale de societăți, astfel că popoarele au avut de rezolvat și o asemenea teribilă tensiune datorată unor confinii tipologice. Succesul sau performanța identitară a unui popor și deci șansele lui de supraviețuire depind hotărâtor de capacitatea lui de a transfigura confiniile tipologice în confluențe spirituale” (Badescu, 2015).

Studiul acestui conflict nu face parte de această lucrare. L-am amintit puntru a sublinia particularitatea remarcabilă a supravieţuirii sistemului covenantal din Romȃnia şi pentrucă am plănuit să-l prezentăm în altă parte și deci cu un alt prilej în colaborare cu Bădescu.

Ipoteza 2

Această ipoteză contrazice teoria convenţională că obştea îşi trage rădăcinile de la ‚democraţia militară’ geto-dacă, (Buzdugan, 2006; Olteanu & Moraru, 2013; Părăuşanu, 2008). În primul rând, voi raționa că această teorie nu este convingătoare și apoi voi susține ipoteza mea prin similaritatea izbitoare între obștea românească și organizaţiile covenantale ale primilor creștini.

‚Democraţia militară’ este un termen paradoxal întrodus de Engels, (Maenchen-Helfen, 1973, p. 191). La geto-daci termenul de ‚democraţie militară’ este probabil legat de ‚adunarea generală’ convocată cu ocazia victoriei lui Dromichete asupra lui Lysimachos, (Părăuşanu, 2008). Despre această „democraţie” a lui Dromichete sursele sunt puţine şi despre daci se ştie tocmai contrariul adică se ştie că ei erau stratificaţi, (Brie, 2005, p. 42). În virtutea definiției lui Bădescu a societății communaliste (v. “Tipuri societale și profiluri etno-spirituale”, de mai sus) dacii nu au putut fi communalişti să nu mai vorbim de covenantali.

E mult mai probail că aceste societăţi devălmaşe romȃne au evoluat din sistemul covenantal al primilor creştini. Despre ‚democraţia militară’ a dacilor se ştie puţin iar despre primii creştini se ştie mult, (Baynes, 1833, p. 699; Fitzmyer, 1974, p. 293; Hatch, 1882, pp. 7, 39, 46; Sack, 1986, pp. 102-103) şi tot ce se ştie despre ei indică o asemănare strȃnsă cu obştea romȃnă aşa cum e explicată în clauzele următoare.

Am stabilit anterior că obștea este de tip social communalist. În virtutea principiului Schneider (Boehm, 2001), în societăți sedentare tipul societal communalist este mai degrabă o excepție decât o regulă. Nu numai ca obștea este atât sedentară cȃt și communalistă, dar, în acelaşi timp ea este şi covenantală exact ca şi primii creştini. Dar asemănările cu eclesiile primilor creștini merg mai departe, deoarece acestea se aplică şi modului de manifestare a vieții covenantale.

În societăţile convenţionale, virtutea e „să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala.” Am amintit mai devreme că asta nu este cazul în obște. Dimpotrivă, „dreptul de a se amesteca” este una din tainele fundamentale ale societăţii covenantale. În comunitățile creștine această amestecare culminează duminica la adunarea săptămânală de la biserică. Această observație a generat studiul matematic al rolul stabilizator al Sabatului (Livni & Stone, 2015).

„Mecanismul psihic al obştiei, pe baza de tradiţii difuze,” (Bădescu et al., 2005, p. 539) este un alt ingredient secret al acestei organizări. Deoarece tradiții nu se pot crea în mod spontan, prezenţa acestui element constitutiv este în acord cu rezultatele modelului nostru care a indicat că societatea covenantală nu poate fi inventată și că ea a evoluat de la o copie la alta. Rezultatele modelului mathematic, (Livni & Stone, 2015) indică faptul că atȃt „dreptul de a se amesteca” cȃt şi „mecanismul psihic al obştiei, pe baza de tradiţii difuze,” alimentează factorul de coeziune şi prin urmare stabiliatea societăţii covenantale.

Paralelismul dintre societatea covenantală din Romȃnia şi societăţile covenantale nu se opreşte aici. De exemplu funcţionarii obştei se chemau oameni buni şi bătrîni, (Bădescu et al., 2005, p. 532) o denumire paralelă cu presbiterii comunităţilor creştine şi cu bătrînii celor mai vechi formaţii covenantale cunoscute: Israelul din perioada judecătorilor, [Judecători 21:16]. Dar mai importantă din punct de vedere ştiinţific e nu denumirea ci autoritatea acestor oameni buni şi bătrîni:

„Ar fi o greşeală să socotim că aceşi oameni buni şi bătrîni ar fi conducători sau ‚şefi’ …în dosul oamenilor buni şi bătrîni se afla întotdeauna obştia” (Bădescu et al., 2005, p. 542).

Cel mai surprinzător e că anumite funcţii ale versiunii romȃne sunt identice tocmai cu versiunea cea mai veche a societăţii covenantale cunoscute: Israelul din perioada judecătorilor (epoca de fier I). De exemplu funcţia justiţiei: judecătorul (jude, la romȃni) sau funcţia militară: salvator, în Israelul din epoca de fier [Judecători 3:15], corespunde cneazului la romȃni. Funcţiile de judecător şi ofiţer nu au existat nici în comunităţile creştine de origine nici în comunităţiile iudaice din primul secol.

Este important să observăm că acest ofiţer militar [2], atȃt la Israeliţi cȃt şi la romȃni, era subordonat adunării generale, (Ursprung, 2007, p. 106) şi că „armata” pe care o comandau era constituită de toţi bărbaţii apţi din comunitate. Această similaritate se explică prin faptul că împrejurările în care aceste două societăţi au apărut erau asemănătoare: atȃt degradarea administraţiei egipţiene în Ţara Sfȃntă cȃt şi evacuaţia administraţiei romane din Dacia au necesitat funcţia de judecător; confruntările israeliţilor cu filistenii ca și cele ale romȃnilor cu invazii străine (de exemplu a tătarilor) au necesitat funcţia de ofiţer.

Așa cum s-a discutat mai devreme (v. “Tipuri societale și profile etno-spirituale”) nu numai relația membrilor comunității unii cu alții, ci şi relaţiile comunităților între ele descriu tipul societății. Romȃnii din primele secole erau organizaţi într-o confederaţie strȃnsă în „ţări” şi o confederaţie naţională mai largă, mai vagă şi mai aleatoare, oglindind organizarea Israelului în triburi şi confederaţia vagă a triburilor. Presbiterienii scoţi, (Baynes, 1833, p. 701) şi americani, (Gillett, 2001, p. 44) sunt organizaţi asemenea.

Dar similaritatea dintre Israelul perioadei judecătorilor şi Romȃnia din perioada postaureliană merge şi mai departe pentrucă în virtutea ipotezei 1, ambele au catalizat etnogeneza naţiunilor respective.

3. Concluzii

  1. În mod contraintuitiv, etnogeneza romȃnilor s-a accelerat după evacuarea romană al lui Aurelian.
  2. Răspîndirea creştinismului a avut un rol critic în acest proces.
  3. Ca în restul lumii creştine şi în Romȃnia, la început, creştinii au adoptat formaţii covenantale pe modelul comunităţilor creştine din Judaea şi Asia Minor.
  4. Aceste comunităţi au dispărut aproape peste tot; două excepţii de continuitate sunt cunoscute: secta Vaudois din Alpi şi obştiile romȃneşti in regiunea Carpaţilor.

 Acknowledgement

D-l profesor Ilie Bădescu a contribuit masiv prin formularea parţială a textului, prin ajustări, observaţii, aprecieri şi mai ales prin încurajare. Site-ul D-lui Sorin Olteanu m-a îndreptat spre Romȃnia cȃnd rătăcit în webul european căutasem societăţi covenantale străvechi. D-na profesoară Judita Samuel m-a ascultat şi m-a sfătuit să perseverez. Fratele meu Haim mi-a acordat cu răbdare multe ore de discuţii. Lucrarea este dedicată d-lui profesor Boris Mălai din Satu-Mare care mi-a servit pildă de rigurozitate şi judecată.

Bibliografie

Amott, T. L., & Matthaei, J. A. (1996). Race, Gender, and Work. Cambridge, MA: South End Press.

Badescu, I. (2015). Războiul societăților sau disputele accesării etnoidentitare a tipologiilor.

Bădescu, I. (2010). Relaţiile sociale. Spaţiul dens. Noi teorii  asupra relaţiilor sociale. In D. Otovescu (coordonator), Tratat de sociologie generală: Beladi.

Bădescu, I., Cucu-Oancea, O., & Şişeşteanu, G. (2005). Dictionar de Sociologie rurala: Editura Mica Valahie.

Baynes, T. S. (1833). The Encyclopaedia Britannica: A Dictionary of Arts, Sciences, and General Literature. Edinburgh: A. & C. Black.

Bercovitch, J. (1996). Resolving International Conflicts: The Theory and Practice of Mediation. Boulder, CO: Lynne Rienner Publishers.

Boehm, C. (2001). Hierarchy in the Forest. Cambridge, MA: Harvard University Press.

Brie, M. (2005). O istorie socială a spaţiului românesc: De la începuturile statalităţii dacice până la întrezărirea modernităţii (A Social History of Romanian Space: From the Beginning of Dacian State Until the Rise of Modernity). Oradea: Editura Universităţii din Oradea.

Buzdugan, C. (2006). Instituţiile juridice în procesul de formare a poporului român Note de curs. Napoca-Cluj: Universitatea creştină „Dimitrie Cantemir”.

Dickson-Gilmore, J. (1996). Resurrecting The Peace: Traditionalist Approaches To Separate Justice In Kahnawake Mohawk Nation. In R. Kuppe & R. Potz (Eds.), Law & Anthropology (pp. 83-106). The Hague: Martinus Nijhoff Publishers.

Elazar, D. J. (1998). Covenant and Polity in Biblical Israel. New Brunswick, NJ: Transaction Publishers.

Elazar, D. J., & Cohen, S. (1985). The Jewish polity: Jewish Political Organization from Biblical Times to the Present, . Bloomington, IN: Indiana University Press.

Faust, A. (2008). Israel’s Ethnogenesis: Settlement, Interaction, Expansion and Resistance: Equinox Pub.

Filipescu, I. (2006). Din contribuþiile profesorului Henri H. Stahl la dezvoltarea sociologiei istoriei. Sociologie Romaneasca, IV(3).

Fitzmyer, J. A. (1974). Essays on the Semitic Background of the New Testament: Society of Biblical Literature.

Frédéric, L. P. (1874). La Réforme sociale en France déduite de l’observation comparée des peuples européens, . Paris: Tours.

Gillett, E. (2001). History of the Presbyterian Church in the United States of America: Applewood Books.

Gilly, W. S. (1831). Waldensian Researches During a Second Visit to the Vaudois of Piemont. London: Rivington.

Hatch, E. (1882). The Organization of the Early Christian Churches: Eight Lectures Delivered Before the University of Oxford, in the Year, 1880, on the Foundation of the Late Rev. John Bampton, M. A: Rivingtons.

Livni, J., & Stone, L. (2015). The stabilizing role of the Sabbath in pre-monarchic Israel: a mathematical model. Journal of biological physics, 41, 203-221. doi: 10.1007/s10867-014-9373-9

Maenchen-Helfen, O. (1973). The World of the Huns: Studies in Their History and Culture: University of California Press.

McGuire, R. H. (1982). The study of ethnicity in historical archaeology. Journal of Anthropological Archaeology, 1(2), 159-178.

Muston, A. (1851). L’Israël des Alpes: première histoire complète des Vaudois du Piémont et de leurs colonies (Vol. IV). Paris: Libr. de Marc Ducloux.

O’Brien, S. (1993). American Indian Tribal Governments. Norman, OK: University of Oklahoma Press.

Olteanu, C., & Moraru, B. (2013). General Considerations on the Geto-Dacian State and Law. Contemporary Readings in Law and Social Justice(2), 350-356.

Părăuşanu, T. (2008). Instituţiile juridice în procesul de formare a poporului român. (Doctor in Law), Universitatea De Stat Din Moldova, Chişinău.   (C.Z.U.: 347.97/99 (478+498)(043.2)=135.1 A58)

Patterson, T. C. (1992). The Inca empire: the formation and disintegration of a pre-capitalist state: Berg.

Peyran, J. R. (1826). An Historical Defence of the Waldenses or Vaudois. London: C & J Rivington.

Robertson, J. C. (1854). History of the Christian church: to the pontificate of Gregory the Great, a.D. 590: J. Murray.

Sack, R. D. (1986). Human Territoriality: Its Theory and History: Cambridge University Press.

Schaff, P. (2015). The Christian Church from the 1st to the 20th Century: Delmarva Publications, Inc.

Ursprung, D. (2007). Herrschaftslegitimation zwischen Tradition und Innovation: Daniel Ursprung.

[1] Admit, termenul „societate de legămȃnt” sună mai romȃneşte. Am reţinut importul din engleză pentru a sublinia că vorbim de noţiunea lui Elazar.

[2] Funcţia de ofiţer a existat şi la secta Vaudois şi la Pilgrimii americani; denumirea lor în ambele cazuri era „căpitan.” Căpitanii vaudois şi americani erau responsabili adunării generale şi comandau o miliţie formată din membrii congregaţiei.

Sursa: Sociologia Azi

Foto: Kurt Hielscher – Photography Studio

 

Shortlink:

2 Responses to Creştinismul şi obştiile romȃneşti – de Joseph Livni

  1. Pingback: Un studiu cel puţin interesant – Joseph Livni: Creştinismul şi obştiile romȃneşti. Paralele Israel – România | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: Un studiu cel puţin interesant – Joseph Livni: Creştinismul şi obştiile romȃneşti. Paralele Israel – România | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT FURATI!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.