„ACUM S-AU TREZIT ȘI FORȚELE NIHILISMULUI, DAR ȘI FORȚELE CULTURII ÎNVIERII” (I)

monica1Prof. univ. dr. Ilie Bădescu despre „starea națiunii”

Aflaţi din nou în toiul alegerilor, cu puţine speranţe de mai bine în ordinea lumească a lucrurilor, ne-am gândit să facem un fel de radiografie a societăţii româneşti din ultimii douăzeci şi patru de ani. Cum de-am ajuns aici? Unde s-a greşit? Ce se mai poate face?

Împreună cu Domnul Profesor Ilie Bădescu, Directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, am încercat să răspundem la aceste întrebări. Din vorbă în vorbă însă, am constatat că sunt multe lucruri pe care le-am trecut cu vederea în toţi aceşti ani, nu numai în planul cognitiv, dar şi al unei acţiuni eficiente, fapt pentru care avem acum de plătit. Însă nădejde există, căci, după cum observa Profesorul Bădescu, omul nu poate schimba raţiunile prezente latent în Creaţie, aşa că nu ne rămâne decât să ne întoarcem la aceste izvoare, cu înţelegerea corectă a sensurilor – şi, mai presus de toate, prin jertfirea de sine.

Aceasta ar trebui să fie taina dătătoare de viață a unei rânduiri creştineşti a polisului zilelor noastre – adică ceea ce astăzi se cheamă „politică”.

 

„Un nou tip de sclavie”

– Domnule profesor, ce a caracterizat evoluția societății românești în ultimii douăzeci și cinci de ani?

– Dacă ar fi să luăm în seamă schimbările care vizează condiția omului, sigur că am avea foarte multe elemente care ne fac pesimiști în legătură cu schimbarea societății românești în ultimii douăzeci și cinci de ani, fiindcă schimbarea de regim s-a făcut fără o gândire directoare, s-a făcut mai degrabă sub impactul intereselor, sub impactul patimilor și sub impactul unor tendințe de tip anarhic – cum ar fi tendința de îmbogățire cu orice preț, în orice formă, pe orice cale. Ea bineînțeles că induce efecte secundare, negative, distructive și un anumit tip de dezordine în societate. Din punctul acesta de vedere, ce s-a întâmplat în jurul nucleelor economice a indus foarte multă dezordine în societate. Prin urmare, societatea a produs dezordine, a produs anarhie prin aceste nuclee care au fost antrenate de procesul răsturnărilor din ’89, de procesul transformării, să-i zicem, capitaliste a societății.

În al doilea rând, pe aceeași linie de interpretare, în spațiul răsăritean în general, după căderea regimurilor comuniste, s-a produs o foarte ciudată răsturnare de perspective, pe care o sesiza Werner Sombart când se referea la prima perioadă a capitalismului din spațiul răsăritean. El observa un lucru ciudat, curios, și anume că noua clasă a burgheziei din spațiul acesta răsăritean adoptă modelele capitalismului târziu pe fondul unui capitalism timpuriu.

În mod normal, în prima fază a capitalismului se impun sau se dezvoltă modelele de tip „eroic”, bazate pe asceză, bazate pe economisire, bazate pe investiții și așa mai departe – etica protestantă. Ce spune Max Weber, într-adevăr, la asta se referă: acumularea de capital și centrarea pe sarcină și pe interpretarea sarcinii ca expresie a chemării lui Dumnezeu și a confirmării proniei divine, adică a alegerii lui Dumnezeu. Acumularea avea o funcție tocmai în acest fel interpretată: succesul în afaceri era privit și perceput ca o confirmare, deci era confirmativ. Și munca, din punctul acesta de vedere, și succesul, performanța în afaceri, și căutarea câștigului erau așezate spre slava lui Dumnezeu – și, în consecință, erau scoase din utilizarea hedonistă, din subordonarea consumeristă. Era un comportament departe de consumerism. Ăsta era capitalismul timpuriu!

Capitaliștii din spațiul răsăritean însă au adoptat comportamente ale capitalismului târziu, adică cele bazate pe lux, pe consum, pe risipirea resurselor, pe inginerii financiare, șmecherii, pe afacerism etc. – și modelul acesta ne confirmă ceea ce Eminescu sesizase pentru acest tip de capitalism, anume că trăsătura lui distinctivă se referă la un dezechilibru teribil între consum și muncă: se consumă enorm și se produce foarte puțin. E o disproporție fantastică între ceea ce se consumă și ceea ce se produce. Prin urmare, n-a fost cu putință acumularea. E un capitalism cu mulți bogați, dar cu foarte puțină acumulare – deci cu compromiterea bazei de investiții.

– Deci practic nu s-a dezvoltat, n-a avut la bază munca…

– Da, în general e un capitalism care a adus un procent de îmbogățire, a creat bogați, dar nu și dezvoltare, nu și prosperitate. Prin urmare, între bogăție și prosperitate n-a funcționat corelația firească pe care o întâlnim în țările cu dezvoltare capitalistă progresivă, în speță cele de tip occidental.

„Redescoperirea sensului adevărat al libertății”

Este adevărat că noi, adică țările din spațiul răsăritean, am intrat în acest proces de reformă, de transformare, de tranziție pe fondul crizei teribile a sistemului însuși. Însuși sistemul occidental în clipa de față nu mai are o funcție restauratoare sau de vindecare, de sociatrie. Banca în general, sistemul bancar american nu-și mai poate asuma funcția sa de „doctor” al sistemului financiar mondial. Și atunci apare un dezechilibru, o disproporție teribilă, pe care economiștii au sesizat-o: și anume că, de exemplu, capitalul speculativ depășește de unsprezece ori valoarea reală a economiei! Deci ne dăm seama ce forță stihială este în acest tip de capitalism speculativ!

În consecință, capitalul acesta își caută plasamente la rândul lor speculative, induce comportamente dependente de datorii – și apar noile societăți, pe care un sociolog britanic le numește „societăți îndatorate”, deci sunt societăți dependente de datorii, pe generații întregi de aici încolo. Prin urmare, e un nou tip de sclavie. Omul este sclavul datoriei, al creditului, care îl face dependent, bineînțeles, de politica bancară, de politica marii finanțe – și în felul acesta sigur că apar noi tipuri nu numai de constrângere, dar efectiv o formă de sclavie modernă. Așa o și numește Rowbotham: „sclavia datoriei”. Societățile îndatorate sunt, de fapt, societăți lipsite de libertate în plan material. Prin urmare, s-a epuizat iluzia naturalistă a unei libertăți dobândită prin bogăție, prin îndestulare, prin înavuțire etc.

În această cădere extraordinară, după părerea mea, omenirea și-a pavat drumul spre redescoperirea sensului adevărat al libertății. Libertatea are sens spiritual, nu este legată de materie și deci de determinații materiale (așa cum a definit-o Marx, pornind de la Hegel, cu celebra formulare că „libertatea este necesitate înțeleasă”) – este așadar un fel de epifenomen. Libertatea este nucleul omului, este nucleul fenomenului, este nucleul a tot ceea ce există. Acolo unde nu există libertate, acolo practic apare vidul, se creează condițiile căderii, prăbușirii, nimicirii. Fără libertate nimic nu poate rodi. Și atunci, în căderile acestea, de pildă, omenirea traversează foarte curios, după părerea mea, un fel de eliberare de iluzia atotputerniciei banului, de iluzia atotputerniciei bogăției, a materiei ca atare. Omul înțelege, în fine, celebra formulare: „Banii n-aduc fericirea”; înțelege, totuși, că fericirea nu este servul banului sau al bogăției…

„Acum stricăciunea este amplificată la puteri înspăimântătoare”

– Domnul profesor, eu cred că la ora aceasta se duc două războaie: unul, să zic, economic, și un altul la nivelul minții, al iluziei, adică se întreține iluzia – pentru că pe ea se bazează încă exploatarea. Altfel omul s-ar opri, dar nu o face pentru că este iluzionat să creadă în continuare că lucrurile funcționează. Există criza de care ne spuneți dumneavoastră, pe care Dumnezeu o pune în lume, în sensul că omul se vede subjugat de toate forțele acestea, dar în același timp se propagă în continuare iluzionarea prin media, prin divertisment, prin toată nebunia aceasta a desfrânării care circulă, ca să meargă mai departe orbește într-o direcție sinucigașă, la capătul căreia nu se află nimic…

– Așa este. Vedeți, omul, în viața lui cotidiană, prin experiențele lui, invalidează un anumit model de lume, constată că modelul acesta de lume nu ține; el face experiența lipsei de temei, de temeinicie, de persistență, de substanță a acestui model de lume. O face singur. El constată zilnic că este prea multă zădărnicie în tot ceea ce se întâmplă cu el și în jurul lui, și atunci pune concluzia invalidării, concluzia lipsei de legitimitate a acestui tip de pseudo-ordine – pentru că ea este anunțată ca nouă ordine, chiar ca nouă ordine mondială, dar de fapt ea este în cel mai bun caz un tip de subordine: omul constată că este așezat sub niște controale pe care nu le înțelege întotdeauna. Și mă refer inclusiv la controlul acesta mediatic, prin media, prin cultura aceasta a consumului, a plăcerilor și așa mai departe, care este o subcultură și care-i controlează percepția asupra lumii. Tocmai aceasta este puterea unor astfel de subculturi hedoniste: că ele devin falși învățători, adică omul este atras în cicluri învățătorești eronate, întoarse pe dos, în toate – și în relația dintre bărbat și femeie, și în raportul cu pământul, cu apele, în absolut toate, el este invitat la cicluri învățătorești răsturnate, întoarse pe dos. Și în felul acesta sigur că aparinstrumentele, o explozie teribilă a instrumentelor puse în serviciul acestor false învățături.

Pe fondul acesta, foarte interesant, s-a accentuat tendința lumii spre adevărateleînvățături. Este ceea ce unii specialiști numesc „desecularizarea lumii”, adică este procesul invers al secularizării, și „resacralizarea existenței”, adică omul redescoperă frumusețea și adevărul sistemelor naturale, al celor sădite, create de Dumnezeu – începând cu familia simplă, continuând cu redescoperirea rostului copiilor și așa mai departe. Toate acestea sigur că sunt procese ce par a fi acoperite de fenomenele negative, dar ele sunt reale, în societățile răsăritene mai cu seamă. Pe fondul acesta a apărut un foarte interesant curent neoconservator creștin sau spiritualist, care atrage atenția asupra nihilismului modern, asupra evoluțiilor de tip nihilist, adică a celor care duc spre nimicire.

Și eu aș vrea să spun că, din punctul acesta de vedere, noi suntem într-o fază în care lumea, societățile răsăritene și spațiul românesc, societatea românească, verifică un enunț care a fost formulat de teoriile critice ale modernității: toată modernitatea a fost stricăcioasă, a stricat enorm, și postmodernitatea duce acest proces de stricare, de stricăciune, la o culminație incredibilă, fantastică… Acum stricăciunea este amplificată la puteri înspăimântătoare, ea este legitimată de un nou tip de strategie discursivă, așa-numita „corectitudine politică”: este corect să consideri că, de pildă, că relația dintre bărbat-bărbat și femeie-femeie este o relație naturală – ea nu este naturală, fiindcă nu este conformă cu scenariul Creației, adică cu scenariul perpetuării speciei. Nici dacă o scoatem din registrul de interpretare biblică tot nu e naturală, pentru că e contrară registrului și regimului perpetuării speciei – dar „corectitudinea politică”, adică limbajul acesta întors pe dos, strategia aceasta discursivă ne propune într-un chip eristic, prin sofisme foarte bine măiestrite, să acceptăm lucrurile nenaturale, adică să definim negrul ca fiind alb și albul negru. În felul acesta asistăm, într-adevăr, la o culminație a stricăciunii pe care o aduce modernitatea.

Dar în același context, exact în cadrul acestui proces sau în riposta la acest proces, apare ceea ce eu am numit un fel de funcție sau de reacție neopatristică, adică derestaurare, comparabilă cu ceea ce s-a întâmplat în primul mileniu al Ecclesiei creștine, cu mileniul patristic, când Sfinții Părinți au restaurat înțelesurile stricate, răsturnate, întoarse pe dos, aduse de înțelepciunea lumii vechi antice, precreștine. Noi asistăm în clipa de față, după părerea mea, la nașterea și la ascensiunea unui curent neoconservator, neocreștin cumva, dacă termenul nu este prea echivoc, în acest tip de manifestare restauratoare a sensurilor stricate de toată epoca modernă. Epoca modernă a stricat enorm, pentru că s-a îndepărtat de ceea ce reprezintă conținutul apodictic al lucrurilor – de ceea ce Dumnezeu a sădit prin rânduiala Sa, prin rânduiala divină în scenariul Creației, adică în structura fiecărui lucru. Există o rânduială acolo, un fel de optimitate a lucrului pe care l-a așezat Dumnezeu în latența lui, în virtualitatea lui, și pe care, oricâte stricăciuni i-ai aduce, nu poți să-l dizloci – poate nici Apocalipsa cea mare nu-l va dizloca!

„Omul modern a folosit eronat libertatea”

– Vă referiți, adică, la rațiunile pentru care există, pe care stă lumea. Dacă desființezi aceste rațiuni dumnezeiești, lumea dispare…

– Da, dar omul nu le poate desființa. Omul, civilizațiile, toate strategiile moderne și postmoderne au putere asupra a ceea ce este manifest în lume, asupra actualității lumii, nu asupra latenței. Asupra latenței, a rațiunii lucrurilor, n-are nici o putere.

Dumnezeu i-a dat omului libertate să se folosească de aceste latențe, și el se poate folosi în deplină libertate, după cum îi dictează învățăturile primite prin ajutorul dumnezeiesc, adică prin Revelație, sau primite din surse nihiliste, adică anti-teiste, împotriva lui Dumnezeu, împotriva învățăturilor revelate. Și atunci omul poate să introducă răul în lume. Din această cauză răul nu este categorie ontologică, nu este constitutiv existenței – el este introdus prin voia noastră, prin exercițiul libertății omenești.

Ce vreau să spun este că omul modern a folosit eronat libertatea. Și din acest model eronat de utilizare a libertății s-a născut civilizația modernă, cu părțile ei bune și cu părțile ei rele – pentru că a adus o extraordinar de mare acumulare de bunuri materiale, care, așa cum spuneam, au condus la epuizarea minciunii, a libertății materiale. Nu există libertate materială! Libertatea este ori spirituală – ori nu există! Deci, din punctul acesta de vedere, toată învățătura modernității s-a dovedit a fi o iluzie și o mare minciună și, ca atare, omul a ajuns în fine să redescopere adevărul că libertatea este Dumnezeu, este Persoană – este, altminteri spus, dăruită omului ca cel mai mare dar și ca singura șansă de confirmare a ceea ce este divin în om.

Asta este problema: omul se manifestă confirmativ în raport cu chipul și asemănarea lui Dumnezeu sădite în ființa lui, în entitatea lui, sau, din contră, distructiv. Or, în modernitate a precumpănit curentul distructiv – altminteri spus, chipul lui Dumnezeu din om a fost desfigurat. În felul acesta a apărut ceea ce un mare scriitor francez Flaubert a diagnosticat: „bovarismul”, adică boala chipului, închipuirea, închipuitul – cel care nu se definește prin ceea ce este, ci prin ceea ce crede că este, prin ceea ce își închipuie că este, printr-o minciună despre sine însuși. Este cea mai teribilă maladie a omului modern, pe care Flaubert a profetizat-o.

Iată, Dumnezeu a dăruit omului, prin forma aceasta a Revelației naturale, posibilitatea să se vegheze singur – chiar și omul modern, cu instrumentele sale, cu literatura modernă și așa mai departe, căci naturalismul francez are mai puțină profeție, dar naturalismul rus este profetic prin excelență, Dostoievski a profetizat tot ceea ce s-a întâmplat în secolul XX. Deci, din punctul acesta de vedere, există foarte multe aspecte, elemente, fațete ale manifestării noastre răsăritene și universale în general, în cultura și în civilizația europeană, care ne dau temei pentru un tip special de optimism ontologic. Și în felul acesta putem să recuperăm ceea ce adeseori, în clipele de mare apăsare și de mare scepticism, conduce spre un tip special de cădere, de deznădejde – și atuncea se pierde bucuria vieții, bucuria existenței. Or Dumnezeu ne-a dat totuși, în toată curgerea modernității, foarte multe repere pe care ne putem rezema ca să putem recupera bucuria.

 

„Modernitatea a stricat înțelesul și forma adevărată a bucuriei”

 

„Bucurați-vă”, spune Mântuitorul, cum știm foarte bine, în momentul în care se arată femeilor mironosițe. Bucuria este dimensiunea ontologică creștină și fără bucurie nu există om creștin. Asta este iarăși o altă chestiune pe care a deformat-o modernitatea: a stricat înțelesul și forma adevărată a bucuriei. Bucuria adevărată s-a transformat în plăcere, a fost definită prin suma de plăceri.

Or știința a demonstrat – este legea Weber-Fechner, care a demonstrat că plăcerile, când depășesc planurile critice în jos sau în sus, se transformă în opusul lor. Prin urmare, nu poți dobândi bucurie prin plăcere – se transformă în durere sau în neplăcere, în scârbă. Sigur, ei au formulat-o pentru manifestarea senzațiilor, dar ea a fost preluată, de pildă, neexplicit de Durkheim. El arată că fericirea socială – nu fericirea individuală și fericirea în general – variază după legea pragurilor critice. Orice conduce la depășirea pragului critic în manifestarea fericirii se transformă în opusul fericirii, adică devine nefericire – și invers, în tot ceea ce cade sub un anumit prag critic. Prin urmare, astea sunt fenomenele de interval, sunt optimități pe care Dumnezeu le-a sădit în lucruri și nu putem să le încălcăm; dacă le încălcăm, suntem pedepsiți.

Și deci, din punctul acesta de vedere, observăm că, într-adevăr, tot timpul omul a fost prevenit, a fost avertizat prin aceste învățături pe care Dumnezeu le-a așezat, le-a sădit în lume fie prin Revelație naturală, cum spune Nichifor Crainic, fie, bineînțeles, au fost aduse în lume direct prin învățătura lui Dumnezeu, prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut Om, adică prin Mântuitorul Iisus Hristos, sub formă de Revelație supranaturală.

De aceea spun că toată manifestarea științei, pe latura sa eroică (mă refer la „știința eroică”, cum ar spune Karl Popper) confirmă Biblia, confirmă învățăturile biblice – nenorocirea este că în școlile actuale tinerii sunt ținuți departe de marile teorii, de teoriile fondatoare ale domeniilor respective și, în felul acesta, apar erori, rătăciri în ceea ce privește utilizarea paradigmei științifice ca atare. Dar în sociologie, de exemplu, pe oricare mare sociolog din epoca marilor sisteme, adică clasic, l-ai lua – pe Burkey, pe Max Weber nu mai spun, care este sociolog creștin – toată sociologia de mare sistem, într-o formă nedeclarată și necitată, confirmă paradigmele biblice. Dacă îl luăm pe Parsons, să zicem, el definește familia după paradigma scenariului Creației, adică prin bărbat-femeie-copil. În tot structuralismul etnologic, echilibrul lumii este definit prin relația dintre fiu și unchiul matern – patru elemente sunt acolo: bărbatul, femeia, copilul și unchiul matern, fratele soției… Deci, din punctul acesta de vedere, toată știința este confirmativă în raport cu paradigma biblică, adică cu paradigma scenariului Creației.

Dar răstălmăcirile aduse acestor paradigme din cunoaștere, din științe, au condus în clipa de față la rătăcirea postmodernă, adică la pustiul postmodern, care, la rândul lui, își asociază deformarea lumii, fiindcă lumea în clipa de față este deformată prin sisteme de gândire eronată, adică întoarsă pe dos. Sistemele de gândire întoarsă pe dos sunt cele care deformează lumea, deformează existența, adică aduc un fel de conversie a sistemelor naturale prin denaturare – denaturează totul. Totul este denaturat. Uitați-vă, de pildă, la ce se întâmplă cu agricultura corporatistă. Prin biotehnologii, ca marile corporații să poată controla stocul de semințe, cum știți foarte bine, se deformează sămânța, adică forma ei naturală, ca să aibă controlul – și, în felul acesta, sunt stricate și solurile, e stricat pământul ca stoc. Prin urmare, stocurile fundamentale – pământul, plantele, flora, fauna, apele și baza, stocul de animale – sunt toate deformate, sunt degradate, sunt denaturate. Aceasta este o conversie sistemică postmodernă, care de fapt arată că lumea este supusă unui scenariu deformator, unei deformări teribile…

(va urma)

Material realizat de

Virgiliu Gheorghe

Articol preluat de pe site-ul revistei Familia Ortodoxa, publicat in numarul 70 (Noiembrie 2014) in aceeasi revista

Foto: Monica Drăgan

Shortlink:

3 Responses to „ACUM S-AU TREZIT ȘI FORȚELE NIHILISMULUI, DAR ȘI FORȚELE CULTURII ÎNVIERII” (I)

  1. Pingback: Ilie Bădescu şi Ciprian Bădescu despre pustiul postmodern şi deformările lumii, statul magic global şi epurarea “incorecţilor”. CONVERSIUNEA SISTEMELOR – Lansare de carte la standul Editurii Mica Valahie de la Gaudeamus, Vineri, 2

  2. Pingback: Ilie Bădescu şi Ciprian Bădescu despre pustiul postmodern şi deformările lumii, statul magic global şi epurarea “incorecţilor”. CONVERSIUNEA SISTEMELOR – Lansare de carte la standul Editurii Mica Valahie de la Gaudeamus, Vineri, 21 Noiembrie

  3. Mi-a placut foarte mult! felicitari si multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.